Despre economia atenției și lumea în care totul ne cere să trecem mai departe

Acum câteva luni, cineva m-a întrebat ce e ăla AI. Pentru o clipă, n-am știut dacă am înțeles bine întrebarea.

Arăt o poză și spun că a fost făcută cu inteligență artificială, iar fața rămâne, pentru o clipă, complet goală. Trimit un articol într-o limbă pe care n-o vorbesc și sunt întrebată cum fac să-l citesc.

Am crezut, la început, că e vorba despre o rămânere în urmă. Că unii, pur și simplu, n-au ținut pasul. Dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai puțin adevărat.

Observ același lucru și în conversații, nu doar în fața unui ecran. Cineva începe să-mi povestească ceva important și, după câteva minute, apare reflexul — al lui, al meu, nu mai contează: pe scurt? Nu pentru că celălalt nu m-ar interesa. Ci pentru că mintea a ajuns să ceară același ritm cu care a fost obișnuită pe ecran. Totul trebuie să ajungă repede la o concluzie. Numai că viața, spre deosebire de un feed, nu funcționează în rezumate.

Și în lucrul meu cu oamenii văd la fel de des câte ceva din asta. Cineva rămâne, pentru prima dată de mult timp, câteva secunde în tăcere — și se agită. Nu din nerăbdare. Din lipsă de exercițiu. Corpul lui n-a mai stat, de foarte mult timp, în același loc al minții suficient cât să vadă ce se află acolo.

Nu cred, până la urmă, că e ignoranță ce văd la toți acești oameni. Cred că e epuizare.

Simptomul, nu boala

Ne-am obișnuit să vorbim despre scroll ca despre o cauză — ca și cum telefonul ar fi cel care ne-a stricat mintea. Cred însă că povestea este mai complicată: scrollul nu produce singur golul dinăuntru, dar îl poate întreține foarte eficient.

Foarte puțini oameni ajung să scroleze ore în șir pentru că sunt superficiali. Ajung acolo pentru că sunt obosiți, singuri, anxioși, fără energia necesară pentru altceva — iar creierul, într-o stare de epuizare, caută cea mai ieftină formă de recompensă pe care o poate găsi. Scrollul umple golul acela, temporar, cu ceva care nu costă nimic ca efort și nu cere nimic ca prezență.

Asta schimbă, cred, toată conversația. Nu e vorba despre oameni slabi în fața unei tehnologii puternice. E vorba despre oameni epuizați, întâlnind o tehnologie construită exact să profite de epuizarea lor.

Mecanismul care nu se oprește niciodată

Puțini oameni știu că scrollul infinit nu a apărut din întâmplare. A fost inventat — de Aza Raskin, în 2006 — ca o soluție de design. El însuși a povestit, ani mai târziu, cât de mult regretă acest lucru, spunând că mii de ore de viață umană au fost pur și simplu absorbite de o funcție pe care a creat-o într-o după-amiază.

Ce face scrollul infinit, de fapt, este să elimine un moment esențial: cel în care creierul primește semnalul am terminat. În trecut, o carte se închidea. Un ziar se termina. Un film ajungea la final. Fiecare formă de conținut avea o margine, iar marginea aceea îți dădea înapoi, pentru o clipă, propria decizie: continui sau te oprești? Scrollul infinit nu are margine. Nu există un ultim ecran. Există doar următorul, și următorul, și următorul — iar decizia de a te opri devine, treptat, singurul lucru pe care trebuie să-l faci activ, împotriva unui sistem construit exact ca s-o amâne.

Economistul Herbert Simon scria, încă din 1971 — cu mult înainte să existe internetul, Facebook sau TikTok — o propoziție aproape profetică: o bogăție de informație creează o sărăcie de atenție. Înțelesese deja mecanismul de bază pe care îl trăim acum la o scară pe care nu și-o putea imagina. Informația a devenit, practic, gratuită și infinită. Atenția noastră — o resursă biologică, finită, care chiar se poate epuiza — a rămas singurul lucru rar. Și, pentru prima dată în istorie, nu mai concurăm doar cu alți oameni pentru ea. Concurăm cu sisteme construite anume ca s-o câștige mai bine decât o poate face propria noastră minte.

O lume înțeleasă ca un clasament

Nu ni se fragmentează doar atenția. Se schimbă și criteriul după care hotărâm ce merită, de fapt, atenția noastră.

Am scris cândva că algoritmii au învățat, pur și simplu, să iubească ierarhiile mai eficient decât le iubim noi. Cred că abia acum înțeleg toată greutatea acelei propoziții. Pentru că algoritmii nu doar ordonează conținut. Ne învață, zi de zi, notificare de notificare, să vedem întreaga lume ca pe un clasament permanent. Cel mai viral. Cel mai văzut. Cel mai apreciat. Cel mai relevant. Nu mai există, în logica lor, un lucru pur și simplu bun. Totul trebuie poziționat, cuantificat, comparat cu tot restul.

Și, fără să observăm, am început să ne uităm și la propria viață în același fel. Nu ne mai întrebăm doar dacă o zi a fost bună. Ne întrebăm, aproape instinctiv, cum se compară cu ziua altcuiva, afișată perfect, câteva rânduri mai jos în feed.

Ce am construit în două mii de ani și am schimbat în douăzeci

Cultura occidentală a cultivat, timp de secole, un anumit fel de atenție: cea liniară, tăcută, capabilă să urmărească pagină după pagină același fir de idei. De la manuscris, la tipar, la eseu, la roman, la universitate ca instituție dedicată exact acestui exercițiu — să stai cu un gând suficient de mult timp încât să-l duci undeva.

Nu e de mirare că mintea nu a apucat să se adapteze la ce a urmat. Un tip de atenție cultivat vreme de secole nu poate rămâne intact atunci când mediul care îl susținea se schimbă aproape peste noapte — iar noi am schimbat acest mediu în mai puțin de douăzeci de ani. Nu treptat, ca de fiecare dată înainte. Brusc, la scara unei singure generații.

Iar exact aici, cred, se vede și marea prăpastie de azi. Am crezut multă vreme că ea ține de educație — cine a citit mai mult, cine știe mai multe lucruri. Cred că s-a mutat. Nu mai ține de câte lucruri știi, ci de cât timp poți rămâne cu unul singur.

Există oameni care încă mai pot citi douăzeci de pagini fără să se ridice după telefon, pot purta o conversație lungă fără să simtă nevoia s-o scurteze. Și există oameni care consumă sute de imagini și titluri, dar aproape niciun fir întreg. Nu e o diferență de inteligență. E o diferență de antrenament — exact ca un mușchi, care se construiește prin exercițiu și se pierde prin lipsă de folosire.

Aici se vede și distanța dintre cei pentru care orice instrument nou devine o invitație la explorare și cei care simt că nu mai au energia necesară nici măcar să întrebe de unde să înceapă.

Recunoaștem, în schimb, chipuri, titluri, concepte, nume. Dar dacă ni se cere să explicăm, ne poticnim aproape imediat. Nicholas Carr scria, încă din 2010, că internetul ne împinge spre o procesare superficială — bună la a acumula fragmente, slabă la a le integra în ceva coerent. Iar Maryanne Wolf, care a studiat decenii la rând circuitele neuronale ale cititului, spune ceva ce mi se pare esențial: lectura profundă nu e un talent înnăscut, ci un circuit pe care creierul îl construiește prin exercițiu — și pe care îl poate și pierde, dacă renunțăm să-l mai folosim. N-am încetat să citim pentru că nu mai avem timp. Am încetat, încet, să mai avem răbdarea necesară ca să citim.

Poate că aici se vede cel mai dureros ce pierdem. Atenția nu este doar instrumentul prin care citim o carte sau învățăm ceva nou. Este și felul în care îi spunem altui om: sunt aici, continuă. Când nu mai putem rămâne cu o poveste până la capăt, nu pierdem doar informație. Pierdem o formă de apropiere.

Ce se întâmplă cu noi

Nu cred că miza acestui articol e să demonizăm o tehnologie. Cred că miza e mai simplă și, în același timp, mai grea de dus: să recunoaștem ce am pierdut fără să observăm.

Poate că nu inteligența este primul lucru pe care îl pierdem. Poate că, înaintea ei, pierdem liniștea necesară din care inteligența se poate naște. O idee nu apare între două notificări. O idee apare atunci când cineva rămâne suficient timp în același loc al minții, încât să-i permită să crească.

Data viitoare când cineva mă va întreba ce e ăla AI?, cred că n-o să mai aud doar o întrebare despre tehnologie. O să aud, dedesubt, ceva ce ne privește pe toți.

Poate că nu ne lipsește informația.

Poate că am uitat, pur și simplu, cum se stă cu un gând.

---

Foamea de a desemna un campion

Fotbalul și foamea modernă de apartenență