Scufița Roșie — sau despre singurătatea din pădure

Sunt povești pe care, în copilărie, le-am ascultat cu respirația puțin oprită.

Scufița Roșie a fost una dintre ele. La prima ascultare, pare simplă: o fetiță pleacă singură prin pădure, cu ceva prețios pe braț, ca să ajungă la bunica ei. Nu știe încă — pentru că nimeni nu are de unde să știe dinainte — că lumea nu e întotdeauna sigură.

Recitită ca adult, povestea nu mai pare doar despre un lup și o fetiță. Pare despre o încredere oferită prea devreme, despre limite pe care nimeni nu a apucat încă să te învețe, despre acel prim drum în care înveți, dintr-o dată și fără voie, ce înseamnă să fii atentă. Și poate de-aceea rămâne atât de puternică: pentru că fiecare om are, undeva în viața lui, o pădure în care a intrat fără să știe ce îl așteaptă.

Povestea

O fetiță — numită după gluga roșie pe care o poartă — primește sarcina să ducă bunicii, care locuiește dincolo de pădure, un coș cu de-ale gurii. Mama o îndeamnă să rămână pe cărare și să nu zăbovească pe drum.

În pădure, fetița întâlnește un lup. Lupul nu se năpustește — vorbește cu ea, o întreabă unde merge, îi câștigă, cu blândețe prefăcută, un răspuns pe care nu avea de unde să știe că nu trebuie să-l dea. Apoi o ia înainte, pe scurtătură, ajunge la casa bunicii, o înghite, îi ia locul în pat, îmbrăcat în boneta și cămașa ei de noapte.

Fetița ajunge, intră, și găsește o bunică ciudat de schimbată. Urmează schimbul de replici pe care îl știe orice copil — ce ochi mari ai, ce urechi mari ai, ce dinți mari ai — până în clipa în care lupul o înghite și pe ea. În versiunea pe care o cunoaștem cel mai bine astăzi, un vânător care trecea pe acolo aude zgomote suspecte, intră, taie burta lupului adormit și scoate la lumină, teafără, atât pe fetiță cât și pe bunica ei.

O oglindă, nu un diagnostic

E firesc să ne întrebăm, în fața unei povești ca aceasta, ce anume din ea ne atinge cel mai tare.

Merită repetată aici o distincție importantă: o poveste care ne-a marcat în copilărie nu „diagnostichează” nimic din ce am trăit. Nu înseamnă că fiecare copil căruia i-a fost frică de lup a trecut printr-o experiență anume, și nici că povestea „dovedește” ceva despre viața lui. Copiii sunt atrași — sau speriați — de povești din motive foarte diferite, iar frica față de un lup dintr-o poveste poate fi, uneori, doar frică față de un lup dintr-o poveste.

Dar putem, la fel ca la celelalte povești din această serie de gânduri, s-o privim ca pe o oglindă simbolică. Nu pentru a-i găsi un sens ascuns și obligatoriu, ci pentru a vedea ce ne arată, dacă ne oprim puțin în fața ei: ce parte din noi recunoaște ceva în imaginea unei fete singure, pe o cărare, într-o pădure ale cărei reguli nu i le-a explicat nimeni.

Pădurea, sau locul fără hartă

Pădurea din poveste nu e doar un decor.

E spațiul în care intri fără să cunoști regulile. În care nu ai lângă tine pe nimeni care să-ți spună ce e pericol adevărat și ce e doar o frunză care foșnește. În care trebuie să-ți găsești singur drumul, chiar dacă nu ai încă, în tine, o busolă.

Fiecare om a avut, la un moment dat, o asemenea pădure. Uneori a fost o casă în care regulile se schimbau fără avertisment. Alteori, o etapă a vieții — prima școală, primul loc de muncă, prima relație — în care a trebuit să învețe din mers ce înseamnă siguranța, pentru că nimeni nu apucase să-i explice dinainte. Pădurea nu cere experiență. Cere doar să intri în ea, de multe ori mult mai devreme decât ai fi ales singur.

Curiozitatea dinaintea fricii

Ce face Scufița atunci când întâlnește lupul? Vorbește cu el.

Nu pentru că ar fi naivă în sensul în care folosim azi cuvântul, ca pe o vină. Ci pentru că nu are, încă, motiv să nu vorbească. Încrederea ei nu e o greșeală de caracter — e starea firească a oricui nu a fost încă învățat că lumea poate purta și o față amabilă peste o intenție care nu e deloc amabilă.

E ceva profund omenesc în acest moment dinaintea fricii. Fiecare dintre noi a avut o vreme în care a răspuns cu toată deschiderea unei întrebări puse cu blândețe, fără să-și imagineze că blândețea poate fi, uneori, doar o formă pe care o îmbracă pericolul ca să treacă neobservat. Nu toate formele de vigilență vin gata formate. Unele le învățăm din întâlnirile care ne arată, pentru prima dată, de ce avem nevoie de ele.

Bunica înghițită, sau când chipul iubirii e purtat de altcineva

Există un moment în poveste mai tulburător, cred, decât întâlnirea din pădure: cel în care fetița ajunge, în sfârșit, la locul care ar fi trebuit să fie sigur, și găsește acolo altceva decât se aștepta, deghizat exact în forma pe care o cunoștea și în care avea încredere.

Nu e vorba doar despre pericol. E vorba despre pericolul purtat pe fața cuiva drag. Lupul nu vine ca un străin evident. Vine în patul bunicii, cu boneta ei, cu vocea ei imitată. Iar copilul, în fața acestei confuzii, face exact ce ar face oricine: pune întrebări. Ce ochi mari ai. Ce urechi mari ai. Nu pentru că nu ar simți că ceva nu e în regulă, ci pentru că nu are încă vocabularul, sau permisiunea interioară, de a spune direct: nu cred că ești cine spui că ești.

Poate că multora dintre noi ne e cunoscută această mișcare: sesizezi o mică discordanță, un ton nepotrivit, un gest care nu se potrivește cu persoana pe care crezi că o ai în față — și, în loc să te oprești, continui, cu întrebări din ce în ce mai apropiate de adevăr, sperând să-ți confirme cineva ceea ce simți deja, înainte să te crezi singur pe tine.

Vânătorul, sau ajutorul care vine — uneori — la timp ca să repare

Vânătorul nu previne nimic. Ajunge după ce răul s-a produs deja.

Și totuși, sosirea lui contează enorm. Pentru că spune ceva ce merită ținut minte: uneori ajutorul nu vine la timp ca să oprească durerea, dar vine la timp ca să repare ce se mai poate repara. Nu toate poveștile despre pericol se termină cu un salvator care apare exact la momentul potrivit. Dar unele da — iar diferența dintre versiunile mai vechi ale acestei povești, în care fetița nu mai e salvată, și versiunea pe care o știm cel mai bine azi, în care vânătorul o scoate teafără din burta lupului, spune ceva despre nevoia noastră, ca oameni, de a crede că reparația rămâne posibilă chiar și după ce ceva grav s-a întâmplat deja.

Figurile simbolice ale poveștii

Scufița poate fi văzută ca imaginea copilului trimis într-o lume pentru care nu are încă toate reperele — cu încredere, dar fără hartă completă.

Lupul e pericolul care nu se anunță ca pericol. Vine îmbrăcat în blândețe, apoi în chipul cuiva drag, tocmai pentru a nu fi recunoscut la timp.

Bunica e figura protectoare pusă, ea însăși, în pericol — o reamintire că nici cei care ar trebui să ne apere nu sunt mereu la adăpost, și că protecția nu e niciodată garantată doar pentru că cineva poartă rolul potrivit.

Vânătorul e ajutorul care vine din afara familiei imediate — uneori străin, uneori doar cineva care trecea pe acolo — și care arată că repararea rămâne posibilă, chiar dacă vine după, nu înainte.

Și, poate cel mai ușor de trecut cu vederea, mama — cea care o trimite pe cărare având încredere că instrucțiunile oferite sunt suficiente. Povestea nu o judecă. Dar, într-o lectură contemporană, ne poate aminti că uneori adulții oferă copiilor protecția pe care știu s-o ofere, fără să poată anticipa toate pericolele pe care aceștia le vor întâlni.

Despre poveste și autorii ei

Scufița Roșie are, de fapt, mai multe „origini” — pentru că povestea a circulat oral, în variante diferite, cu mult înainte de a fi așternută pe hârtie.

Prima versiune scrisă cunoscută aparține francezului Charles Perrault, care a publicat-o în 1697. Finalul lui Perrault e mult mai dur decât cel pe care îl știm azi: povestea se încheie cu lupul înghițind-o pe fetiță, fără vânător care s-o salveze, urmată de o morală explicită, în versuri, adresată tinerelor domnișoare, avertizându-le asupra „lupilor” blânzi la vorbă care le pot aștepta în cale. Mai bine de un secol mai târziu, versiunea publicată de frații Grimm în 1812 introduce salvarea fetiței și a bunicii și, odată cu ea, posibilitatea unui alt final.

Diferența contează. Perrault scria o poveste-avertisment, cu o intenție morală foarte precisă pentru vremea lui. Versiunea Grimm lasă loc reparației. Lectura simbolică propusă în acest articol nu se suprapune peste niciuna dintre aceste intenții originale — se așază, pur și simplu, alături de ele, ca o citire posibilă printre altele.

Nu lupul e inima tristeții

Dacă povestea asta rămâne tristă, cred că nu e din cauza lupului.

E din cauza singurătății. Copilul care nu știe încă să ceară ajutor, pentru că nimeni nu i-a arătat cum se face asta. Drumul parcurs fără martor, într-o pădure în care nimeni nu vede ce se întâmplă cu adevărat. Prima frică fără nume — pentru că uneori, ca s-o poți numi, ai nevoie mai întâi de cineva care să-ți confirme că are dreptul să existe.

Povestea care nu a fost niciodată spusă

Dacă m-ai întreba care e cea mai tristă poveste pe care o cunosc, nu aș alege una dintre cele cu personaje, cu lup, cu vânător, cu un final — bun sau rău.

Aș alege povestea care nu a fost niciodată spusă.

Pentru că aceea e, de fapt, cea mai grea dintre toate. Povestea care a rămas în corp, nu în cuvinte. Cea care nu a avut martor, care nu a avut limbaj, ci doar senzații — o strângere de stomac, o respirație tăiată, o vigilență care s-a instalat fără explicație și nu a mai plecat. Povestea trăită, dar niciodată recunoscută cu voce tare, nici măcar față de sine.

E povestea copilului care a simțit ceva ce nu a putut explica atunci. E povestea adultului care a dus mai departe golul acela, teama aceea, tăcerea aceea — fără să știe exact de unde vin, doar că sunt acolo, de fiecare dată când o cărare nouă seamănă, fie și puțin, cu cea din urmă cu mulți ani. E povestea care a cerut, în tăcere, să fie văzută, și nu a fost. Care a cerut să fie spusă, și nu și-a găsit vocea.

Poate că nu lupul ne-a rămas în memorie. Poate că a rămas pădurea. Și copilul care o traversa singur.

---

Fetița cu chibrituri

Tao-ul lui Pooh – cum simplitatea ne poate ajuta

Dorothy și Vrăjitorul din Oz