Sau despre cum un cuvânt a ajuns să explice totul — și despre ce pierdem când îl folosim pentru orice

La finalul unui atelier, în timp ce strângeam scaunele, o participantă mi-a spus, pe jumătate în glumă: „Cred că am o traumă cu aeroporturile. De când mi-au pierdut bagajul, mă strâng toată când intru într-unul.”

Am zâmbit. Am dat din cap. Am înțeles perfect ce voia să spună.

Cu o oră înainte, în același cerc, o altă femeie vorbise despre mama ei, moartă de doi ani. La un moment dat s-a oprit și a întrebat, mai mult pe sine decât pe noi: „Nu știu dacă asta e traumă sau e doar dor.”

Am plecat spre casă cu cele două propoziții una lângă alta. Același cuvânt. Două lumi care nu se ating. Și, undeva între ele, o întrebare pe care de atunci n-am mai reușit s-o las jos: cum a ajuns un singur cuvânt să încapă și un bagaj pierdut, și o mamă pierdută?

Un cuvânt care a crescut

„Traumă” vine din greacă și înseamnă, pur și simplu, rană. Vreme de secole a fost un cuvânt al chirurgilor. O traumă era ceva ce se vedea: o tăietură, o fractură, o lovitură la cap.

Abia la sfârșitul secolului al XIX-lea cuvântul a trecut de la trup la psihic. Charcot, apoi Janet și Freud, au început să vorbească despre răni care nu se văd, dar care lasă urme.

Iar în 1980, când tulburarea de stres posttraumatic a intrat în manualul american de diagnostic, în bună parte sub presiunea veteranilor din Vietnam, definiția evenimentului traumatic era strâmtă. În primele formulări, trebuia să fie ceva care ar tulbura aproape pe oricine, ceva ieșit din experiența umană obișnuită. Războiul. Violul. Catastrofa.

Apoi definiția s-a lărgit. Ediția din 1994 a inclus și situația în care ești martor la un astfel de eveniment. Cea din 2013 a inclus și situația în care afli că o persoană apropiată a murit violent sau accidental, ori a fost expusă unui pericol extrem. Psihologul Richard McNally, de la Harvard, a numit acest proces, încă din 2003, o problemă a definițiilor tot mai largi ale traumei. Nu ca să spună că martorii nu suferă. Ci ca să observe că un cuvânt care includea odată câteva experiențe extreme începuse să includă tot mai multe.

Nick Haslam, de la Universitatea din Melbourne, a dat fenomenului un nume care a prins: concept creep, într-un articol din 2016 publicat în Psychological Inquiry. El arată că multe concepte legate de suferință, printre care abuzul, hărțuirea și trauma, s-au extins în două direcții. Pe orizontală, spre tipuri noi de situații. Pe verticală, spre situații tot mai puțin grave.

Nu e doar o impresie. În 2023, o echipă din care face parte și Haslam a analizat peste 800.000 de rezumate de articole de psihologie publicate între 1970 și 2017. Concluzia studiului, intitulat The semantic inflation of „trauma” in psychology, e simplă: în timp, cuvântul a ajuns să fie folosit pentru contexte tot mai puțin severe.

Merită să stăm o clipă cu observația asta. Lărgirea nu a început pe TikTok. A început în literatura de specialitate. Rețelele sociale doar au dus mai departe, cu viteza lor, o mișcare pe care profesia o făcuse deja.

Mai e ceva de spus înainte de a merge mai departe. În limbajul de astăzi, „traumă” poate numi când evenimentul, când răspunsul omului la el și când urmele psihologice persistente. Nu sunt același lucru, deși în conversația obișnuită le amestecăm adesea. Istoria criteriilor de diagnostic pe care tocmai am urmărit-o privește, în primul rând, primul sens: ce fel de eveniment poate conta drept expunere traumatică. Cuvântul de pe buzele noastre le poartă pe toate trei deodată.

De ce e atât de ușor să spunem „traumă”

Aici încep să mă intereseze mai puțin definițiile și mai mult oamenii.

Pentru că, de cele mai multe ori, nu spunem „am o traumă” fără ca acest cuvânt să facă ceva pentru noi. Și cred că face cel puțin trei lucruri.

Primul: dă o cauză. Tristețea fără cauză e greu de purtat. Ne face să ne simțim ciudați, nerecunoscători, defecți. Trauma, în schimb, are o sursă. Ceva s-a întâmplat. Nu ești tu de vină.

Doi sociologi ai psihiatriei, Allan Horwitz și Jerome Wakefield, au scris o carte întreagă despre asta, The Loss of Sadness, în 2007. Teza lor e că vreme de două mii de ani medicina a deosebit tristețea „cu motiv” de cea „fără motiv”, și doar pe a doua o considera boală. Manualele moderne au șters, în bună parte, distincția. Iar când tristețea nu mai are voie să fie un răspuns normal la ceva ce s-a întâmplat, ea are nevoie de o etichetă ca să fie legitimă.

Al doilea lucru pe care îl face cuvântul: dă legitimitate. Antropologul Didier Fassin și psihiatrul Richard Rechtman au urmărit, în The Empire of Trauma (2009), cum a trecut trauma de la un diagnostic suspect, asociat cândva cu simulanții, la o categorie morală. Astăzi, a fi „traumatizat” înseamnă că suferința ta e reală și că ceilalți îi datorează recunoaștere. Nu mai trebuie să o justifici.

Iar al treilea lucru e, poate, cel mai uman: cuvântul închide o incertitudine. „Nu știu ce e cu mine” e o stare greu de suportat. „Am o traumă” e un loc unde te poți așeza.

Psihologa Lucy Foulkes, de la Oxford, a propus împreună cu Jack Andrews, în 2023, o ipoteză pe care a numit-o prevalence inflation. Ideea e că eforturile de conștientizare a sănătății mintale, oricât de bune, au și un efect secundar: unii oameni încep să interpreteze forme mai ușoare de suferință ca probleme clinice. Autorii nu spun că suferința lor e falsă. Spun că numele pe care îl primește o poate schimba.

Asta e partea care mă preocupă. Nu că folosim greșit un termen. Ci că, uneori, cuvântul ajunge înaintea trăirii și o modelează după el.

Ce nu mai încape în cuvânt

Când totul devine traumă, câteva lucruri foarte omenești rămân fără loc.

Primul e tristețea care nu ne vizează direct. Vezi la știri o inundație, o familie pe acoperișul casei, și te trezești plângând la masă. Sau ești în tramvai și o femeie în vârstă numără mărunțișul și nu îi ajunge. Rămâi cu o greutate toată ziua. Nimic din asta nu ți s-a întâmplat ție.

Tristețea aceea nu trebuie presupusă automat drept rană. Poate fi semnul că ești încă poros la lume. Că ceva din tine răspunde la suferința altcuiva, fără să ceară voie. Dacă o numim traumă, o transformăm în ceva ce trebuie tratat. Când ea era, poate, exact ce trebuia să fie.

Al doilea lucru e rușinea. Rușinea a devenit, în ultimii ani, aproape sinonimă cu rana din copilărie. Te-ai rușinat, deci cineva te-a rușinat cândva.

Uneori e adevărat. Dar nu întotdeauna.

Cercetătoarea June Tangney, care a studiat rușinea și vinovăția zeci de ani, distinge între rușine, o emoție pe care o trăiește orice om, și predispoziția la rușine, adică tendința de a te evalua global negativ la fiecare greșeală. Prima e universală. A doua e cea care doare cronic. Antropologii au mers și mai departe: pentru Ruth Benedict, în anii ’40, rușinea era un regulator social, felul în care o comunitate își păstrează legăturile fără să aibă nevoie de pedepse. Rușinea îți spune că ai ieșit din acord cu ceilalți. Nu e neapărat un simptom. Uneori e o informație.

Desigur, nu orice acord social este drept. Rușinea poate fi implantată de familii sau comunități care pedepsesc diferența. Dar nici nu este, prin simpla ei apariție, dovada unei traume. Uneori semnalează o rană veche. Alteori ne cere să privim ce s-a întâmplat acum.

Dacă orice rușine e o traumă, ne ducem să căutăm rana în trecut. Și nu mai auzim ce spune rușinea acum.

Iar al treilea lucru care nu mai încape e, paradoxal, forța. Când vorbim despre traumă, vorbim despre ceva ce ni s-a făcut. Suntem, gramatical, la pasiv.

George Bonanno, de la Columbia, a petrecut douăzeci de ani studiind ce li se întâmplă oamenilor după pierderi și evenimente extreme. Concluzia lui, repetată în studiu după studiu și rezumată în cartea The End of Trauma din 2021, e că traiectoria cea mai frecventă după un eveniment potențial traumatic nu e prăbușirea. E reziliența. Majoritatea oamenilor nu dezvoltă simptome de durată. De aceea Bonanno refuză să spună „eveniment traumatic”. Spune „eveniment potențial traumatic”. Evenimentul nu decide singur. Ce se întâmplă după contează cel puțin la fel de mult.

Asta nu înseamnă că cine se prăbușește e slab. Înseamnă doar că, numind dinainte un eveniment „traumă”, îi luăm omului dreptul de a descoperi singur cum îl va traversa.

Văd uneori asta și în constelații. Cineva vine cu explicația deja formată că poartă o traumă transgenerațională. Pe măsură ce lucrăm, explicația poate rămâne relevantă. Dar uneori, în prim-plan, apare altceva: un doliu nerecunoscut, o tristețe căreia nu i s-a făcut loc, pentru că bunica trebuia să muncească, iar mama trebuia să fie puternică. Constelația nu poate stabili un diagnostic și nici demonstra ce s-a transmis între generații. Poate însă deschide o altă întrebare: dacă ceea ce cere loc acum nu este numai rana, ci și doliul.

Și diferența nu e teoretică. Trauma poate cere siguranță, ritm lent, un sistem nervos care învață că pericolul a trecut. Doliul are adesea nevoie de altceva: să fie recunoscut, să aibă un loc, să i se dea voie să se schimbe.

Nu e același lucru să vindeci o rană și să lași un doliu să-și găsească locul.

Cuvintele spre care se mută terapeuții

Cred că tocmai de aici vine o mișcare pe care o observ, discret, în ultimii ani: tot mai mulți oameni care lucrează cu suferința caută cuvinte mai precise.

Psihiatrul Jonathan Shay a propus, lucrând cu veterani, termenul de rănire morală, pentru ceea ce se întâmplă când cineva cu autoritate legitimă trădează ce e drept într-o situație cu miză mare. Brett Litz și colegii lui au dezvoltat conceptul în 2009. Nu e frică. E o rupere a încrederii în lume, care cere reparație, nu doar liniștire.

Sue Johnson, în terapia de cuplu, a introdus în 2001 rănirea de atașament: momentul în care un partener nu e acolo exact când celălalt avea cea mai mare nevoie. Nu e o traumă în sens clinic. E o rană relațională specifică, cu o cale de reparație specifică.

În 2022, manualul american de diagnostic a adăugat tulburarea de doliu prelungit ca o categorie de sine stătătoare. Alegerea spune ceva: profesia a preferat să dea doliului propriul nume, în loc să îl topească în traumă.

Iar cercetătorii care au construit faimosul scor al experiențelor adverse din copilărie, ACE, au ales de la început cuvântul „adversitate”, nu „traumă”.

Și mai e un cuvânt la care mulți practicieni se întorc, aproape în cerc: rana. Nu în sens clinic. În sensul vechi, simplu, al cuvântului grecesc de la care am pornit. O rană poate fi mică sau mare. Se poate închide. Lasă, uneori, o cicatrice. Dar nu presupune, de la sine, că tot ce vine după ea e simptom.

Nu vreau să idealizez niciunul dintre aceste cuvinte. Fiecare are limitele lui. Unele explicații foarte răspândite astăzi despre „sistemul nervos dereglat”, în special versiunile simplificate ale teoriei polivagale, sunt prezentate uneori cu mai multă certitudine decât permite cercetarea. Rănirea morală e încă un concept tânăr, cu instrumente de măsurare nesigure, cum recunosc chiar cercetătorii ei. Dar mișcarea în sine mi se pare sănătoasă. Nu e o fugă de traumă. E o încercare de a vorbi mai exact.

Pentru că precizia, în acest domeniu, nu e răceală. E grijă. Un cuvânt potrivit ne poate arăta de ce are nevoie trăirea. Doliul cere să fie plâns. Rușinea, să fie înțeleasă. Rănirea morală, recunoaștere și reparație. Trauma, siguranță și timp.

Când toate se numesc la fel, riscăm să le privim prin aceeași explicație. Și niciuna nu primește exact ce îi trebuie.

Ce nu vreau să spun

Simt nevoia să opresc puțin, pentru că textul acesta poate fi citit greșit.

Nu spun că trauma e o modă. Nu spun că oamenii exagerează. Tulburarea de stres posttraumatic există, e studiată riguros, iar o minoritate reală de oameni trăiește, ani de zile, cu urmele unor evenimente pe care restul dintre noi nici nu ni le putem imagina. Am scris, în alte articole, despre felul în care suferința unei generații poate modela viața celor care urmează, prin tăceri, relații, reguli și frici. Cred în această influență. I-am văzut urmele.

Spun doar că, atunci când toate durerile poartă același nume, diferențele de intensitate, durată și nevoie devin mai greu de văzut. Iar oamenii care trăiesc cu simptome severe și persistente riscă să fie înțeleși prin același vocabular vag pe care îl folosim pentru orice disconfort.

Lărgirea cuvântului nu anulează suferința nimănui. Dar îi poate reduce precizia.

Întrebarea de dinaintea cuvântului

Există un moment, scurt, între a simți ceva și a-i pune un nume. Cred că acolo se petrece tot ce contează.

În momentul acela, mintea caută repede o explicație. Și cea mai la îndemână, azi, e trauma. Nu pentru că ar fi mereu adevărată, ci pentru că e cea mai disponibilă. Cuvântul vine, explicația se închide, iar trăirea, care abia începuse să spună ceva, tace.

Aici e paradoxul pe care l-am tot ocolit în acest text: cu cât ne grăbim mai tare să înțelegem ce simțim, cu atât simțim mai puțin. Numele vine înaintea trăirii și o înlocuiește.

Așa că întrebarea cu care am început să lucrez, la mine și cu ceilalți, nu mai e „din ce rană vine asta?”. E mai simplă și mai grea: „ce face trăirea asta aici, acum?”

Uneori răspunsul chiar e o rană veche. Atunci merită tot timpul și toată grija din lume.

Dar de multe ori răspunsul e altul. E tristețe, pentru că lumea e uneori tristă. E rușine, pentru că am ieșit dintr-un acord la care țineam. E dor, pentru că cineva lipsește.

Mă întorc, în gând, la femeia care a întrebat dacă e traumă sau doar dor. Nu i-am răspuns atunci. Cred că astăzi i-aș spune: poate că era dor. Nu „doar” dor. DOR.

Și poate că întrebarea ei era deja o parte din răspuns. Cineva care se poate opri o clipă înainte de a alege cuvântul are, deja, un fel de libertate.

Poate că maturitatea emoțională nu înseamnă să găsești cel mai puternic nume pentru ce simți. Înseamnă să suporți, o clipă mai mult, să nu-l ai încă.

---

Dacă simți că vrei să explorezi mai departe ce se întâmplă în viața ta emoțională, există un spațiu pentru asta.