Jamais vu

Dacă acest articol a rezonat cu tine, îl poți distribui mai departe.

Jamais vu — sau senzația stranie că un lucru cunoscut devine, dintr-odată, complet străin

Din seria „Mintea noastră de zi cu zi”

Ai citit, poate, despre déjà vu — senzația că trăiești un moment nou ca și cum l-ai mai trăit o dată. Jamais vu e reversul exact al ei. În loc să simți ceva nou ca vechi, simți brusc ceva foarte vechi și cunoscut ca fiind complet nefamiliar.

Te uiți la propria semnătură, scrisă de mii de ori până acum, și pentru o clipă nu-ți mai pare a ta. Rostești numele cuiva drag, de zeci de ori la rând, și sunetul lui începe să pară absurd, aproape fals. Intri în propriul living, unde ai stat de nenumărate ori, și camera — pentru o secundă, doar o secundă — pare lipsită de orice istorie, ca și cum ai vedea-o pentru prima dată.

Apoi, la fel de brusc cum a venit, senzația trece. Camera redevine a ta.

Cuvântul „ușă”, scris de treizeci de ori în șaizeci de secunde

Psihologul Chris Moulin, de la Universitatea din Leeds, a testat acest fenomen în laborator printr-un experiment aproape copilăresc în simplitatea lui. Le-a cerut unor voluntari să scrie de mână cuvântul „door” („ușă”, în engleză) de treizeci de ori, în doar șaizeci de secunde.

Rezultatul a fost surprinzător: 68% dintre voluntari au raportat simptome clare de jamais vu. Cuvântul, repetat atât de rapid, a început să li se pară greșit, aproape ireal. Mulți au ajuns să se întrebe dacă „door” e cu adevărat un cuvânt din limba engleză.

Ani mai târziu, Moulin și colegii lui aveau să publice studiul sub un titlu care reproduce intenționat aceeași senzație: „The the the the induction of jamais vu in the laboratory„.

E aceeași senzație pe care o simte oricine repetă cu voce tare un cuvânt obișnuit de vreo douăzeci de ori la rând. La un moment dat, sunetul se desprinde de sens. Rămâne doar o combinație stranie de silabe, care refuză, temporar, să mai însemne ceva.

De la un laborator din Leeds, la propriul chip din oglindă

Nu ai nevoie de un experiment ca să recunoști senzația.

Poate ai condus, de nenumărate ori, același drum spre casă — și, într-o zi, pentru câteva secunde, ai avut senzația stranie că nu recunoști strada, deși e strada ta de ani buni. Poate te-ai uitat prea mult timp în oglindă și, la un moment dat, propriul chip a început să pară nefamiliar, aproape al altcuiva, ca și cum ai privi o fotografie a unui necunoscut. Poate ai scris un cuvânt banal — „și”, „casă”, „da” — și, privindu-l prea mult, ai simțit brusc că nu mai ești sigură că se scrie așa.

Mie mi s-a întâmplat cu numele meu de familie, completat de nenumărate ori pe formulare. Într-o zi, l-am scris a patra oară pe același document și, pentru o clipă, literele mi s-au părut aranjate greșit — ca și cum aș fi scris pentru prima dată un cuvânt într-o limbă pe care abia am învățat-o. Am rămas cu pixul suspendat deasupra hârtiei, verificând, absurd, dacă chiar așa mă cheamă.

De ce familiaritatea se poate defecta temporar

Dacă déjà vu apare atunci când mintea recunoaște ceva ca fiind familiar, fără să găsească sursa amintirii, jamais vu e situația inversă: sursa există, cunoașterea e reală și solidă, dar semnalul de familiaritate, cel care ar trebui să spună „da, cunosc asta”, pur și simplu nu se mai declanșează la timp.

Explicația ține de un fenomen numit sațietate semantică. Orice cuvânt, orice imagine, orice chip funcționează printr-o legătură între forma lui (sunetul, litera, conturul) și sensul pe care mintea i-l atribuie automat, fără efort. Repetiția rapidă suprasolicită exact acea legătură — activarea repetată pare să reducă, pentru scurt timp, senzația de familiaritate pe care recunoașterea o produce de obicei. Pentru câteva secunde, forma rămâne, dar sensul se detașează de ea. Vezi literele. Nu mai simți cuvântul.

Nu e o eroare de memorie. E o pauză scurtă a unui mecanism care, de obicei, funcționează atât de rapid și de discret încât nici nu-i observăm existența — până în clipa în care se oprește preț de o secundă.

Când senzația nu mai e trecătoare

Aici merită păstrată o nuanță importantă.

La majoritatea oamenilor, jamais vu apare rar, ține câteva secunde și dispare fără urmă — un mic bâlbâit al minții, nimic mai mult. În cele mai multe cazuri, mecanismul revine imediat la normal. Dar tocmai pentru că acest circuit există, cercetătorii s-au întrebat ce se întâmplă atunci când el nu mai revine. Moulin a observat că același mecanism, dus la extrem și devenit cronic, ar putea sta la baza unor fenomene mult mai grave. El leagă oboseala acestui circuit de recunoaștere de anumite simptome întâlnite în schizofrenie și, mai ales, de sindromul Capgras — o afecțiune rară în care o persoană ajunge convinsă că cineva foarte apropiat, uneori chiar propriul partener sau părinte, a fost înlocuit de un impostor identic la înfățișare.

Jamais vu apare, de asemenea, ca simptom în anumite forme de epilepsie de lob temporal — exact regiunea creierului asociată, într-un articol anterior din această serie, cu apariția lui déjà vu. Cele două senzații par să fie, la propriu, două fețe ale aceluiași mecanism de recunoaștere, care poate greși în ambele direcții: uneori declanșându-se fără motiv, alteori refuzând să se declanșeze acolo unde ar trebui.

Ce ar schimba să știi

Că senzația de nefamiliaritate bruscă, în fața unui lucru pe care îl cunoști foarte bine, nu e un semn că uiți sau că ceva nu e în regulă cu memoria ta, ci dovada unui mecanism de recunoaștere care, temporar, a obosit.

Că același tipar care face un cuvânt repetat prea des să pară străin poate face, la fel de ușor, un chip sau un loc cunoscut să pară nefamiliar pentru câteva secunde.

Că, la majoritatea oamenilor, senzația trece la fel de repede cum a venit — și că simpla ei apariție ocazională nu spune nimic îngrijorător despre tine.

Că déjà vu și jamais vu sunt, în fond, aceeași întrebare pusă din direcții opuse: cât de sigur poți fi, de fapt, că ceea ce simți drept „cunoscut” sau „străin” reflectă lumea din fața ta, și nu doar starea trecătoare a propriului circuit de recunoaștere.

Privit dintr-un alt unghi, jamais vu e și dovada cât de mult ne bazăm pe familiaritate ca să ne orientăm prin lume. Rareori privim lucrurile cu adevărat. De cele mai multe ori doar le recunoaștem. Iar când recunoașterea se oprește pentru o clipă, suntem obligați să vedem din nou.

Poate că tocmai asta ne arată jamais vu: că familiaritatea nu e o proprietate a lucrurilor din jurul tău, ci o judecată pe care mintea o reface, tăcută și neobosită, de fiecare dată când te uiți la ceva. Iar, din când în când, și ea are nevoie de o clipă de pauză.

Dacă simți că vrei să explorezi mai departe ce se întâmplă în viața ta emoțională, există un spațiu pentru asta.