Spiritual Bypassing — ocolirea spirituală a durerii

Dacă acest articol a rezonat cu tine, îl poți distribui mai departe.

Spiritual Bypassing — sau despre felul în care folosim uneori spiritualitatea ca să evităm ceea ce ne doare, nu ca să-l vindecăm

Din seria „Mintea noastră de zi cu zi”

Cineva drag ție tocmai a trecut printr-o despărțire dureroasă sau a pierdut pe cineva apropiat. Când încearcă să vorbească despre asta, aude în jur, cu cea mai bună intenție: „totul se întâmplă cu un motiv”, „universul are un plan mai mare pentru tine”, „poate că trebuie doar să-ți ridici vibrația”. Persoana zâmbește, dă din cap, spune că e recunoscătoare pentru lecție. Lacrimile nu apar. Furia, dacă există, e imediat reetichetată drept „energie joasă”, ceva de eliberat prin meditație, nu de simțit.

Pare vindecare. Sună a înțelepciune. Și, uneori, chiar este.

Dar există și un tipar mai puțin vizibil, în care limbajul și practicile spirituale nu deschid drumul spre durere, ci îl închid mai repede decât ar trebui — o durere ocolită, nu procesată, îmbrăcată în cuvinte frumoase ca să nu mai trebuiască să fie simțită.

Termenul pe care un psihoterapeut budist l-a dat unui tipar vechi

În 1984, psihoterapeutul american John Welwood — el însuși practicant budist de zeci de ani — a dat un nume acestui tipar: spiritual bypassing, sau ocolire spirituală. L-a definit ca tendința de a folosi idei și practici spirituale pentru a evita sau a ocoli probleme emoționale nerezolvate, răni psihologice sau etape de dezvoltare rămase neîncheiate.

Welwood nu a observat fenomenul din exterior, ca un critic al spiritualității. L-a observat în propria lui comunitate — printre practicanți budiști serioși, oameni care meditau de ani buni, unii dintre ei chiar profesori spirituali — și, mai târziu, în cabinetul lui de terapie, la oameni care veneau la el tocmai pentru că practica lor spirituală, oricât de sinceră, nu îi ajutase să se vindece cu adevărat.

Ce poate ascunde o practică spirituală sinceră

Într-un interviu acordat revistei Tricycle în 2011, Welwood a explicat mecanismul cu o claritate rar întâlnită: a fi un practicant spiritual „bun” poate deveni, spunea el, o identitate compensatorie — o imagine care acoperă și apără o identitate mai profundă, resimțită ca fiind deficitară, ca nefiind suficient de bună. Chiar dacă practica e diligentă, ea poate ajunge să servească negării și apărării, nu transformării.

A descris, în același interviu, exact acest tipar la elevii lui de dharma: oameni care practicau de zeci de ani, cu sinceritate deplină, dar a căror practică nu pătrundea cu adevărat în viața lor. Veneau la terapie pentru că rămâneau răniți și insuficient dezvoltați pe plan emoțional și relațional — iar rana aceea nerezolvată își găsea, uneori, ieșiri dăunătoare, în ciuda anilor de practică spirituală autentică.

Important de reținut: Welwood nu spunea că practica lor era falsă. Spunea că era posibil ca practica sinceră și rana nerezolvată să coexiste, izolate una de cealaltă, fără ca una s-o atingă cu adevărat pe cealaltă.

De la comunitatea budistă a lui Welwood, la orice grup de suport de azi

Nu ai nevoie de o comunitate budistă ca să recunoști tiparul.

Îl găsești în reacția rapidă de a transforma orice suferință într-o „lecție” înainte de a apuca s-o simți cu adevărat. În sfatul, dat cu blândețe, de a nu mai fi „negativ” atunci când cineva are, de fapt, un motiv întemeiat să fie supărat sau furios. În practica de meditație sau de recunoștință folosită, nu ca spațiu în care emoția își găsește loc, ci ca metodă de a o face să dispară cât mai repede din câmpul conștiinței. În fraza „nu contează, oricum totul e energie” spusă imediat după o nedreptate reală, care ar merita, poate, mai întâi mânie, apoi înțelegere — nu doar înțelegere.

Mi s-a întâmplat, la un moment dintr-o perioadă dificilă, să caut cu insistență o „lecție” în ceva ce, de fapt, mă durea pur și simplu. Fiecare încercare de a găsi sens imediat era, cred acum, și o încercare de a nu mai sta în durerea aceea nici măcar un minut în plus. Sensul a venit, într-adevăr, mai târziu. Dar a venit după ce am lăsat durerea să existe, nu în locul ei.

De ce mintea alege calea asta

Explicația se leagă de un mecanism mai larg, studiat în psihologie sub numele de evitare experiențială — tendința de a evita contactul cu gânduri, emoții sau senzații neplăcute, chiar cu prețul unor consecințe pe termen lung mai costisitoare decât disconfortul evitat. Spiritualitatea oferă, din acest punct de vedere, un limbaj deosebit de eficient pentru evitare: e greu de contestat („cine sunt eu să spun că universul n-are un plan?”), sună înalt și matur, și oferă, aproape instant, o senzație de pace — exact ceea ce mintea, confruntată cu o durere greu de dus, își dorește cel mai mult.

Cercetătorii Jesse Fox, Craig Cashwell și Gabriela Picciotto au dezvoltat, în 2017, Spiritual Bypass Scale-13 — unul dintre primele instrumente psihometrice construite special pentru măsurarea fenomenului —, într-un studiu intitulat sugestiv The Opiate of the Masses, testat pe un eșantion comunitar de 661 de participanți și structurat pe două dimensiuni: evitarea psihologică și spiritualizarea. Într-un studiu calitativ publicat ulterior, Gabriela Picciotto, Jesse Fox și Félix Neto au realizat opt interviuri aprofundate cu oameni care recunoșteau acest tipar în propria experiență, din care au desprins 48 de teme posibile, grupate în zece categorii — de la nevoia excesivă de a controla propriile emoții sau pe cele ale celorlalți, până la o toleranță exagerată față de comportamente nepotrivite, la o loialitate necondiționată față de lideri spirituali carismatici sau la o difuză, dar persistentă, confuzie emoțională.

Nu orice refugiu spiritual e evitare

Aici lucrurile devin mai nuanțate decât ar părea la prima vedere. Chiar cercetătorii care studiază fenomenul remarcă faptul că ocolirea spirituală nu e privită, clinic, drept ceva automat dăunător — mai ales atunci când apare ca o strategie temporară, în fața unui stres acut sau a ceea ce unii numesc o „urgență spirituală”. Unii cercetători merg mai departe și sugerează că anumite comportamente etichetate drept ocolire spirituală ar putea fi, de fapt, o etapă firească, poate chiar inevitabilă, în orice parcurs de dezvoltare spirituală.

O meta-etnografie publicată în 2026, în Frontiers in Psychology, de Maitri Patel și Kumar, merge în aceeași direcție. Cercetătorii au sintetizat cinci studii calitative realizate între 2014 și 2023, cu 55 de participanți din contexte religioase și culturale diferite, și au ajuns la o concluzie asemănătoare: ocolirea spirituală nu pare să fie un deficit psihologic fix, ci mai degrabă un răspuns adaptativ la durere, susținut de anumite condiții din jurul persoanei — iar rezolvarea lui nu înseamnă abandonarea spiritualității, ci diferențierea de o formă defensivă a ei, în favoarea uneia mai integrative.

Diferența pare să țină mai puțin de practica în sine, și mai mult de durata și de funcția ei: dacă meditația, rugăciunea sau munca energetică rămân, pe termen lung, singurul răspuns la orice durere — un mod de a nu mai reveni niciodată la ea — sau dacă, la un moment dat, devin un spațiu suficient de sigur din care durerea poate fi, în sfârșit, privită direct. În literatura despre meditație și psihoterapie apare aceeași avertizare: experiențele spirituale profunde sau insight-urile asupra naturii sinelui nu înseamnă automat că vechile răni psihologice sau relaționale au fost și ele vindecate.

Nu cred că un articol poate — și nici că ar trebui — să decidă, în locul cuiva, dacă o practică anume îi aduce vindecare sau evitare într-un moment anume din viața lui. Poate fi, pentru aceeași persoană, și una, și cealaltă, în momente diferite.

Ce ar schimba să știi

Că nu orice liniște găsită în spiritualitate e suspectă, și că nu orice frază despre „lecții” sau „energie” ascunde o evitare. Adesea, e exact ce pare: un cadru sincer, care ajută cu adevărat.

Că întrebarea utilă nu e „e spiritual ceea ce simt sau practic acum?”, ci una mai simplă și mai greu de răspuns: „am simțit, cu adevărat, ce era de simțit — sau am sărit direct la partea în care mă simt bine?”

Că cele mai solide practici spirituale, cele care rezistă cu adevărat în timp, par să aibă loc și pentru durere, nu doar pentru pace — un spațiu în care furia, tristețea sau confuzia pot exista fără să fie imediat transformate în ceva mai prezentabil.

Poate că spiritualitatea nu ne cere să sărim peste durere ca s-o depășim mai repede. Poate că ne cere doar să nu rămânem singuri în ea.

Dacă simți că vrei să explorezi mai departe ce se întâmplă în viața ta emoțională, există un spațiu pentru asta.