Self-serving bias — meritul e al meu, eșecul e al contextului
Dacă acest articol a rezonat cu tine, îl poți distribui mai departe.
Self-serving bias — sau de ce ne explicăm reușitele prin cine suntem și eșecurile prin ce ni s-a întâmplat
Din seria „Mintea noastră de zi cu zi”
Câștigi un meci de tenis și explici, aproape fără să te gândești: am jucat foarte bine, m-am pregătit serios în ultimele săptămâni. Pierzi meciul următor și explicația se schimbă complet: adversarul a avut o zi extraordinară, vântul m-a deranjat, m-am accidentat ușor la gleznă chiar înainte de meci.
Nu ai mințit în niciuna dintre cele două situații. Doar că mintea ta a înclinat, de fiecare dată, spre explicația mai favorabilă imaginii despre tine.
Ziarele de sport, citite cu atenție
Psihologii Richard Lau și Dan Russell au analizat, în 1980, sute de declarații făcute de sportivi și antrenori, preluate din paginile de sport ale ziarelor americane, după meciuri de baseball și fotbal american. Au clasificat fiecare explicație drept internă — ținând de jucători, de pregătire, de talent — sau externă — ținând de arbitraj, vreme, ghinion, forma adversarului.
Rezultatul: învingătorii au făcut semnificativ mai multe atribuiri interne decât învinșii. Chiar și în înfrângere, sportivii găseau, de multe ori, un motiv legat de ei înșiși pentru a explica rezultatul, dar mult mai rar decât în victorie.
De la terenul de sport, la ședința de luni dimineață
Nu ai nevoie de un meci oficial ca să recunoști tiparul.
O prezentare la birou care merge bine e, în mintea ta, dovada că te-ai pregătit temeinic și că știi să vorbești în public. O prezentare care merge prost devine, aproape instant, vina proiectorului stricat, a publicului neatent sau a timpului prea scurt alocat. Un student care ia o notă mare la un examen se gândește la propria inteligență și la orele petrecute învățând; același student, la o notă mică, găsește vina în subiectele nedrepte sau în profesorul care „nu explică bine”.
Mi s-a întâmplat cu un articol la care am muncit mult și care a avut, spre bucuria mea, mult succes — iar primul gând a fost că, în sfârșit, am găsit tonul potrivit. La un alt articol care a trecut aproape neobservat, prima explicație care mi-a venit în minte nu a fost tonul sau subiectul, ci algoritmul rețelei sociale.
De ce preferăm explicațiile care ne protejează
O parte din explicație ține de nevoia de a ne proteja stima de sine. A-ți atribui succesul întărește imaginea despre propria valoare. A externaliza eșecul te apără de concluzia mult mai dureroasă că, poate, nu ești suficient de bun sau de pregătit.
Tiparul are o rudă apropiată în această serie: eroarea fundamentală de atribuire arată cum explicăm comportamentul altora prin caracter, nu prin context. Predispoziția în favoarea propriei persoane mută aceeași întrebare asupra propriei imagini: când rezultatul este bun, devenim mai disponibili pentru explicații care ne acordă meritul; când rezultatul este rău, contextul devine mai vizibil. Fenomenul este cel mai evident atunci când propria noastră imagine este implicată, dar poate apărea și în felul în care explicăm reușitele și eșecurile grupurilor cu care ne identificăm — o echipă, o organizație, o comunitate.
O predispoziție cu excepții revelatoare
Tiparul nu apare, însă, peste tot la fel. Într-un studiu din 1998, cercetătorii au observat că perechile de prieteni, puse să lucreze împreună la o sarcină cu un rezultat comun, nu au mai arătat predispoziția în favoarea propriei persoane — au făcut, în schimb, atribuiri comune, atât pentru succes, cât și pentru eșec. Perechile de străini puse în aceeași situație au continuat să-și atribuie, separat, meritul sau vina. Cel puțin în anumite situații, granița dintre „meritul meu” și „meritul tău” pare să devină mai puțin rigidă atunci când între cei doi există deja o relație.
Diferențele culturale complică și ele tabloul: în multe studii, predispoziția apare mai puternic în eșantioane occidentale, individualiste, și mai slab în unele culturi colectiviste, sugerând că felul în care învățăm să ne raportăm la sine și la grup influențează și felul în care distribuim meritul și vina.
Cercetările asupra depresiei au adus o nuanță și mai surprinzătoare. Unele studii au găsit la persoanele cu simptome depresive o predispoziție mai redusă de a-și atribui succesul și de a externaliza eșecul. De aici s-a născut inclusiv ipoteza controversată a „realismului depresiv” — ideea că, în anumite situații, persoanele depresive ar putea face evaluări mai puțin favorabile sieși și uneori mai apropiate de realitate. Cercetările ulterioare au arătat însă că fenomenul este mult mai complex și nu înseamnă pur și simplu că depresia ne face să vedem lumea „mai corect”.
La următoarea reușită sau eșec
La următoarea reușită, observă cât de repede îți vine în minte explicația, aproape gata formulată: talent, muncă, pregătire. La următorul eșec, observă aceeași viteză, dar în direcția opusă: circumstanțe, ghinion, oameni sau lucruri care nu au funcționat cum trebuia.
Nu e nevoie să elimini complet acest tipar — pare, de altfel, aproape imposibil. Mai util este, probabil, să înveți să-l recunoști. Poți, măcar din când în când, să te întrebi ce ai spune despre situația asta dacă i s-ar fi întâmplat altcuiva, nu ție.
Poate că nu explicăm lumea așa cum este ea, cu adevărat, ci așa cum ne permite mintea noastră să rămânem, în cea mai mare parte a timpului, personajul pozitiv al propriei povești.
Dacă simți că vrei să explorezi mai departe ce se întâmplă în viața ta emoțională, există un spațiu pentru asta.
❤️ Susține biblioteca de resurse
Dacă acest articol ți-a fost de folos și simți că merită susținut, poți face o contribuție voluntară.
Ea mă ajută să continui să scriu gratuit și să dezvolt această bibliotecă de resurse despre corp, emoții, ritualuri și transformare interioară.
