Înconjurul în sens invers – când cercul nu mai construiește, ci desface

Ca să închizi un borcan, răsucești capacul spre dreapta. Ca să-l deschizi, spre stânga. Nu ne gândim la asta. Mâna știe singură.

Unele ritualuri par să fi pornit de la aceeași intuiție a mâinii. Un cerc parcurs într-un sens strânge, adună, leagă. Același cerc, parcurs în sens invers, slăbește, desface, eliberează.

Oamenii au mers în cerc în jurul lucrurilor sacre de mii de ani – în jurul templelor, al munților, al fântânilor, al focului, al mormintelor. Dar puțini se întreabă de ce contează direcția. Și, mai ales, ce se întâmplă atunci când cercul este parcurs invers.

Circumambulația – când sacrul devine centru

Circumambulatio înseamnă, în latină, „a merge de jur împrejur”. Gestul e aproape universal: înconjori ceea ce cinstești. Nu te apropii de el în linie dreaptă, ca de un obiect. Îl ocolești, ca pe un centru.

În India, gestul se numește pradakshina. Cuvântul vine din sanscritul dakshina, care înseamnă în același timp „dreapta” și „sud”. Credinciosul merge în jurul templului sau al altarului ținând sacrul în partea dreaptă – deci în sensul acelor de ceasornic. Pelerinii tibetani fac același lucru în kora, drumul de 52 de kilometri în jurul muntelui Kailash. În Irlanda și Scoția celtică, gestul avea un nume gaelic, deiseal, „spre dreapta”, „după soare”. Martin Martin, un scoțian care a cutreierat Hebridele pe la 1700, nota că oamenii purtau focul de trei ori în jurul caselor, al vitelor și al nou-născuților, în dessil, ca să-i binecuvânteze.

Legătura cu soarele nu e o metaforă. În emisfera nordică, soarele răsare la est, urcă spre sud și apune la vest. Umbra lui pe un cadran solar se rotește exact în sensul pe care îl numim astăzi „al acelor de ceasornic” – pentru că primele ceasuri mecanice au imitat cadranele solare. Când mergi „după soare”, mergi în ritmul zilei care crește, al luminii care urcă, al recoltei care se coace.

De aici vin asocierile care s-au păstrat până azi: sensul acelor de ceasornic înseamnă creștere, manifestare, chemare, construire.

Celălalt sens

Dacă există un drum „după soare”, există și unul „împotriva soarelui”. În gaelică se numea tuathal – „spre stânga”, „spre nord”. Scoțienii de la șes i-au spus widdershins, dintr-un cuvânt vechi care înseamnă „în contra direcției”.

În folclorul britanic, widdershins avea o reputație proastă. A înconjura o biserică în sens invers însemna, se spunea, să deschizi o ușă spre lumea zânelor sau să chemi nenorocul. Pe câteva insule din vestul Irlandei se păstrează așa-numitele „pietre ale blestemului”, pietre rotunde așezate pe un altar, despre care tradiția locală spune că erau răsucite împotriva soarelui atunci când cineva voia să desfacă norocul unui dușman.

Dar aceeași direcție avea și o fațetă mai puțin sumbră: ceea ce fusese legat putea fi dezlegat. Mișcarea inversă nu era doar a răului, ci a anulării. Ea desfăcea ceea ce cercul „după soare” construise. În unele practici neopăgâne contemporane, această logică apare foarte limpede: cercul ritual este trasat într-un sens și desfăcut, la final, prin mișcarea inversă – ca un fir înfășurat și apoi derulat cu grijă.

Româna are, în propriul vocabular, aceeași pereche. A lega și a dezlega. A face și a desface. Legarea cununiei, dezlegarea farmecelor, dezlegarea la pește. Ceea ce se strânge printr-un gest trebuie, la un moment dat, desfăcut printr-unul pe măsură.

Așa s-a născut a doua serie de asocieri: sensul invers acelor de ceasornic înseamnă eliberare, încheiere, curățare, dezlegare, întoarcere spre sine.

Același sens, alt înțeles

Aici povestea trebuie complicată puțin – și tocmai asta o face interesantă.

Pelerinii musulmani înconjoară Kaaba de șapte ori, în tawaf, în sens invers acelor de ceasornic. Nu e un gest de încheiere sau de despărțire. E un gest de adorație, de apropiere de centru. Dervișii mevlevi – despre care am scris în articolul despre Sema – se rotesc tot spre stânga, în jurul inimii, cu o palmă întoarsă spre cer ca să primească și una spre pământ ca să dăruiască. Pentru ei, sensul invers e drumul spre unire, nu spre golire. Iar în jurul muntelui Kailash, adepții religiei bön, mai veche decât budismul tibetan, merg în sens invers celorlalți pelerini, fără să creadă că fac ceva „negativ”.

Chiar și în creștinism, direcția a fost disputată. Când patriarhul Nikon a reformat Biserica Rusă, în anii 1650, procesiunile în jurul bisericii au început să se facă „împotriva soarelui”. Credincioșii de rit vechi au refuzat și au continuat să meargă posolon, „după soare”. Pentru unii, era o chestiune de detaliu. Pentru alții, una de mântuire. A fost unul dintre motivele unei schisme care durează până azi.

Deci nu există o lege universală a direcțiilor. Există mai degrabă o polaritate, pe care fiecare cultură o umple cu propriile înțelesuri. Ceea ce rămâne constant nu e sensul în sine, ci intuiția că sensul contează.

Poate că întrebarea nu este doar în ce sens mergem, ci și în jurul a ce mergem. Același sens poate însemna dezlegare într-o tradiție și apropiere de sacru în alta. Direcția nu funcționează ca un limbaj universal cu un dicționar fix. Își primește sensul din centrul în jurul căruia se face mișcarea, din intenția celui care o face și din povestea culturală în care gestul există.

Ce vede un antropolog: dreapta, stânga și pragul dintre ele

Robert Hertz, același sociolog francez care a scris despre „dubla înmormântare” (am pomenit-o în articolul despre Famadihana), a publicat în 1909 un eseu despre „preeminența mâinii drepte”. El observa că aproape peste tot în lume dreapta e asociată cu sacrul, puterea și ordinea, iar stânga cu profanul, slăbiciunea, ce e ascuns sau periculos. Nu pentru că așa ar fi în natură, ci pentru că oamenii au nevoie să-și organizeze lumea în perechi opuse. Sensurile cercului sunt o prelungire a acestei polarități: mergi ținând sacrul la dreapta sau la stânga ta.

Cam în același an, Arnold van Gennep descria structura ritualurilor de trecere: întâi o separare, apoi o perioadă de prag, apoi o reintegrare. Ne place să ne grăbim la a treia etapă – noul început, noul rol, noua viață. Dar van Gennep insista că fără separare, trecerea nu are loc. Ceva trebuie lăsat în urmă înainte ca altceva să poată fi primit.

Victor Turner a dezvoltat mai târziu ideea pragului, numind-o liminalitate: o stare de „nici-nici”, în care vechea identitate s-a desprins, iar cea nouă încă nu a sosit. E un loc incomod. Și e, totuși, locul în care se petrece transformarea.

Privită prin această lentilă, circumambulația în sens invers poate fi citită ca un gest al separării: desface firul înainte ca el să fie țesut din nou. Este o interpretare, nu o regulă a ritualurilor. Dar ea dă un chip corporal acelui spațiu gol pe care van Gennep și Turner îl considerau indispensabil oricărei treceri.

Ce rămâne dintr-un ritual ca acesta

Antropologia ne spune ce gesturi au făcut oamenii și ce sensuri le-au dat. Psihologia propune altceva: o imagine a lumii interioare.

Carl Gustav Jung a împrumutat termenul circumambulatio pentru a descrie drumul interior al omului. În Amintiri, vise, reflecții scria că dezvoltarea psihică nu este liniară; există doar o circumambulație a Sinelui, iar toate drumurile ajung, până la urmă, să arate spre centru. Nu avansăm de la un punct la altul; ne învârtim în jurul unui centru, revenind la aceleași teme, de fiecare dată dintr-un unghi puțin diferit.

Poate că aici se întâlnesc cele două sensuri ale cercului. Unul ne duce spre lume: construim, chemăm, manifestăm. Celălalt ne aduce înapoi: lăsăm să cadă ceea ce nu mai e al nostru și ne întoarcem spre centru.

Lucrul sistemic adaugă o a treia perspectivă, nu ca dovadă pentru celelalte două, ci alături de ele. Un loc nou nu poate fi ocupat cu adevărat cât timp cel vechi nu a fost recunoscut și eliberat. Ce nu a fost încheiat continuă să ceară atenție – o relație despre care nu s-a spus că s-a terminat, un rol purtat din loialitate, o promisiune făcută cuiva care nu mai este. Uneori nu avem nevoie de încă un început. Avem nevoie de un sfârșit făcut cum trebuie.

Iar golul care rămâne după un sfârșit nu e un eșec. E pragul lui van Gennep. E spațiul pe care Turner îl numea „între”. E locul în care ceva nou poate, în sfârșit, să încapă.

Poate că nu orice cerc trebuie închis. Unele trebuie, mai întâi, desfăcute cu grijă.

Un gest pentru tine

Dacă vrei să transformi ideea articolului într-un gest personal, poți încerca următorul exercițiu simbolic. Nu este un ritual preluat dintr-o tradiție, iar direcția nu are, în sine, o putere specială. Folosește aici sensul invers doar ca imagine corporală a desfacerii.

Alege un loc liniștit – o cameră, o grădină, un copac, o lumânare așezată pe podea. Gândește-te la ceva ce vrei să încheiezi: un obicei, o etapă, o poveste veche despre tine. Mergi încet de trei ori în jurul lui, în sens invers acelor de ceasornic, și, la fiecare tură, spune în gând ce lași să plece. Apoi oprește-te. Nu chema nimic încă. Rămâi câteva clipe în golul de după.

Trei întrebări pentru tine

Ce anume din viața ta încerci să construiești mai departe, deși simți că ar trebui mai întâi încheiat?

Ce „legături” porți – promisiuni, roluri, loialități – care au avut cândva rostul lor, dar acum doar te țin pe loc?

Cât timp îți permiți să rămâi în golul de după un sfârșit, înainte să te grăbești spre următorul început?