Celălalt din noi

Anima, animus și istoria unei idei despre ceea ce căutăm în celălalt și descoperim în noi

Uneori se întâmplă în câteva minute. Cineva intră în cameră, spune o frază, are un anumit fel de a râde sau de a tăcea — și, înainte să știm ceva concret despre el sau despre ea, avem deja o poveste întreagă. Știm, parcă, cine este. Știm ce ar înțelege din noi. Știm, mai ales, ce ar putea trezi în noi.

Mai târziu, uneori după luni, alteori după ani, povestea se fisurează. Omul real începe să iasă de sub imaginea pe care am pus-o peste el. Și ne întrebăm, cu o nedumerire aproape stânjenită: pe cine am văzut, de fapt, atunci?

Carl Gustav Jung ar fi spus că, cel puțin în parte, ne-am văzut pe noi. Sau, mai exact, o parte din noi pe care încă nu o cunoșteam. A numit-o anima la bărbați și animus la femei. Sunt două dintre cele mai cunoscute și, în același timp, mai contestate concepte ale psihologiei analitice. Merită privite cu ambii ochi deschiși: și pentru ceea ce surprind, și pentru epoca din care vin.

Un cuvânt vechi pentru suflet

Jung nu a inventat cuvintele. Le-a luat din latină, unde aveau deja o istorie lungă.

Anima însemna suflare, respirație, principiul care face un corp să fie viu. Animus însemna minte, intenție, curaj, dispoziție — ceva mai apropiat de voință și de gândire. Lucrețiu, în De rerum natura, le separa deja: animus era mintea, cu sediul în piept, iar anima era sufletul vital, răspândit în tot corpul. Două fețe ale interiorității, nu două sexe.

Legătura cu femininul și masculinul vine, în parte, din gramatică — anima e un substantiv feminin, animus unul masculin — și, în parte, dintr-o tradiție mult mai veche de gândire în perechi. Gnosticii vorbeau despre syzygii, perechi de entități divine care împreună alcătuiau plenitudinea. Alchimiștii europeni își imaginau opera ca pe o „nuntă” între rege și regină, între soare și lună, între sulf și mercur — coniunctio. Jung a citit aceste texte timp de decenii și a găsit în ele, așa cum a interpretat el, o hartă simbolică a transformării psihice. Nu întâmplător, capitolul din Aion (1951) dedicat animei și animusului se numește „Syzygia”.

Ideea că în noi trăiește un „celălalt”, de altă natură decât eul conștient, nu începe deci cu Jung. Ce face el este să o mute din cosmologie și mistică în psihologie.

Vocea care i-a vorbit lui Jung

În autobiografia sa, Amintiri, vise, reflecții, Jung povestește un episod din anii în care trecea prin ceea ce el însuși numea „confruntarea cu inconștientul” — perioada de după ruptura de Freud, în care și-a notat fanteziile în ceea ce avea să devină Cartea Roșie. Într-un moment, o voce interioară, feminină, i-a spus că ceea ce face este „artă”. Jung a contrazis-o, convins că este altceva. Vocea a insistat.

Ulterior, el a interpretat acest episod ca pe o întâlnire cu o figură autonomă din propriul psihic, o „femeie interioară” care avea părerile ei și nu se lăsa ușor convinsă. A recunoscut în voce și ecoul unei paciente reale — un detaliu care spune deja ceva important: chiar la originea conceptului, granița dintre o figură interioară și o persoană din afară era subțire.

Din această experiență, Jung a construit treptat o teorie. Termenii apar definiți în Tipuri psihologice (1921), sunt dezvoltați în eseul despre relațiile dintre eu și inconștient (1928) și reluați, în forma lor cea mai elaborată, în Aion. De-a lungul acestor decenii, sensul lor s-a și mișcat, așa că „ce spunea Jung despre anima” nu e o singură propoziție, ci o idee în evoluție.

Ce spunea Jung, de fapt

În forma ei clasică, teoria sună cam așa.

Fiecare om își construiește o identitate conștientă, iar o parte din ea este legată de felul în care cultura sa definește masculinul și femininul. Ceea ce nu încape în această identitate nu dispare. Rămâne în inconștient și se organizează, după Jung, într-o figură de sex opus: anima la bărbat, animus la femeie. Rolul ei este acela de punte — o funcție care leagă eul de straturile mai adânci ale psihicului.

Jung descria anima ca legată de Eros — principiul relației, al legăturii, al sentimentului — și animusul ca legat de Logos — principiul cuvântului, al judecății, al sensului. Atunci când nu sunt conștientizate, spunea el, aceste figuri se manifestă în forme mai degrabă stângace: anima, prin dispoziții, susceptibilități, stări care „vin peste” un bărbat; animusul, prin opinii ferme, generalizări, convingeri rostite cu o autoritate care nu pare să aparțină persoanei.

Pentru Jung, ele au și o istorie personală. Prima formă a animei este colorată de imaginea mamei; a animusului, de cea a tatălui. Mai târziu, figura se desprinde de părinți și începe să fie proiectată în afară — pe oamenii de care ne îndrăgostim, pe cei care ne fascinează, uneori pe cei care ne irită fără o măsură proporțională.

Am scris, într-un articol anterior despre călătoria către sine, despre proiecție ca mecanism general. Aici merită spus doar ce adaugă anima și animusul: ideea că unele dintre cele mai intense proiecții nu sunt întâmplătoare, ci au o formă. Că nu ne îndrăgostim, uneori, doar de un om, ci și de o imagine care ne precede.

Jung și colaboratorii lui au descris și etape de dezvoltare. Pentru anima, el a vorbit despre patru trepte — Eva, Elena, Maria, Sofia — de la femininul legat de instinct și biologie până la înțelepciune. Marie-Louise von Franz a schițat, în Omul și simbolurile sale (1964), patru trepte similare pentru animus: de la forța fizică la acțiune, apoi la cuvânt și, în final, la sens. Sunt imagini sugestive. Sunt și, foarte vizibil, imagini ale unei anumite culturi.

Unde se vede, în viața de zi cu zi

Dincolo de teorie, de ce a rezistat ideea aceasta aproape un secol?

Probabil pentru că descrie niște experiențe pe care mulți oameni le recunosc, chiar dacă nu le-ar folosi niciodată vocabularul.

Fascinația disproporționată pentru cineva pe care abia îl cunoști. Sentimentul că o anumită persoană „are ceva” ce îți lipsește — și că, alături de ea, ai fi în sfârșit întreg. Dezamăgirea, aproape personală, atunci când omul acela se dovedește a fi doar un om.

Sau, în interior: o voce critică, sigură pe ea, care pare să știe întotdeauna ce e corect și ce nu, și care vorbește în propoziții generale. Ori o stare care te cuprinde fără să știi de unde vine și care colorează tot restul zilei.

În lectura jungiană, nimic din toate acestea nu e o greșeală. Este începutul unei relații. Fascinația ne arată ceva ce încă nu am trăit din noi înșine. Vocea interioară, oricât de aspră, poate fi întrebată: cine ești și ce vrei să spui, de fapt? Munca nu constă în a elimina aceste figuri, ci în a le aduce mai aproape de conștiință, astfel încât să nu mai lucreze doar din spatele nostru.

Mi se pare că aici stă partea cea mai vie a conceptului. Nu în definiții, ci în întrebarea pe care ne-o lasă: ce anume caut în celălalt, ce n-am îndrăznit încă să caut în mine?

Arhetip sau stereotip?

Și totuși, citit astăzi, textul lui Jung ridică sprânceana în mai multe locuri.

Când scrie că femeile cu un animus neconștientizat tind să emită opinii fără temei, sau că principiul Logosului aparține, în mod natural, masculinului, e greu să nu observi Elveția burgheză din prima jumătate a secolului XX. Una în care femeile aveau acces limitat la educația superioară și, la nivel federal, nici măcar drept de vot. Ce apărea, în cabinet, ca „posedare de către animus” putea fi, cel puțin uneori, și frustrarea unei inteligențe căreia lumea nu îi oferea alt loc.

Primele care au nuanțat teoria au fost chiar femei din cercul lui Jung. Emma Jung, soția lui, a ținut o conferință despre animus la începutul anilor ’30, publicată ulterior împreună cu un eseu despre anima. Textul ei e mai generos: vede în animus nu doar sursa unor opinii rigide, ci și o forță spirituală și creatoare pe care femeia o poate integra, mai ales într-o epocă în care lumea minții li se deschidea, în sfârșit, și lor. Toni Wolff a încercat, la rândul ei, să descrie femininul nu printr-o singură figură, ci prin mai multe forme structurale.

Mai târziu, criticile au devenit mai directe. James Hillman, în Anima: anatomia unei noțiuni personificate (1985), a propus ca anima să fie înțeleasă ca o dimensiune a sufletului prezentă la orice om, indiferent de sex — nu ca o „jumătate opusă” rezervată bărbaților. Andrew Samuels și alți analiști post-jungieni au pus sub semnul întrebării însăși legătura automată dintre aceste figuri și sexul biologic. Autoare precum Polly Young-Eisendrath și Demaris Wehr au arătat, din perspective feministe, cât de ușor poate fi folosit un concept despre psihic pentru a fixa roluri sociale.

Astăzi, mulți analiști jungieni lucrează cu o versiune lărgită: figuri interioare care poartă calități de care ne-am îndepărtat, indiferent dacă acestea au chipul unui bărbat, al unei femei, al unui copil sau al unui animal. Ceea ce rămâne din ideea originală nu e contrasexualitatea, ci alteritatea: faptul că în noi trăiește ceva care nu se confundă cu eul și cu care putem intra în relație.

Nu e nevoie, cred, să aruncăm conceptul ca să-i recunoaștem limitele. E suficient să nu-l citim ca pe o lege a naturii, ci ca pe o hartă desenată într-un anumit loc, de un anumit om, într-o anumită epocă — una care încă poate arăta drumuri, cu condiția să nu confundăm marginile hărții cu marginile lumii.

Dincolo de Europa: alte feluri de a gândi perechea

Ideea că întregul se naște din unirea a două principii pare atât de evidentă încât rareori o mai observăm. Dar dacă ieșim pentru o clipă din tradițiile europene, descoperim că și perechea are mai multe forme decât ne-am obișnuit să credem.

În Banchetul lui Platon, Aristofan spune un mit despre ființe originare duble, pe care Zeus le-a tăiat în două; de atunci, fiecare jumătate își caută cealaltă jumătate. Se citează des. Se uită însă adesea un detaliu: ființele acelea nu erau doar bărbat-femeie. Unele erau duble masculine, altele duble feminine. Chiar în mitul care a dat Occidentului imaginea „jumătății”, dorința de întreg nu era legată în mod necesar de sexul opus.

În iconografia hindusă, Ardhanarishvara îl înfățișează pe Shiva ca pe o ființă jumătate bărbat, jumătate femeie — Shiva și Shakti într-un singur corp. Aici, cele două principii nu sunt unul conștient și celălalt ascuns, ci vizibile simultan, de aceeași parte a pielii.

În gândirea chineză, yin și yang sunt adesea traduse grăbit prin „feminin” și „masculin”. Dar ele sunt, în primul rând, categorii relaționale: ceva este yin în raport cu altceva, iar ce e yin într-o relație poate fi yang în alta. Umbra e yin față de lumină, dar dealul e yang față de vale. Nimic nu este yin în sine.

Puse alături, aceste imagini nu confirmă teoria lui Jung și nici nu o infirmă. Fac altceva: ne arată că felul în care împărțim lumea în „masculin” și „feminin” nu e singurul posibil. Ce rămâne comun, poate, este intuiția că psihicul nu e o singură voce și că o parte din noi se află, adesea, la marginea a ceea ce ne-am permis să fim.

Ce primim din familie

Dacă prima formă a animei sau a animusului e colorată, cum spunea Jung, de imaginile părintești, atunci întrebarea se mută firesc și spre sistemul în care am crescut.

Ce însemna, în familia mea, să fii femeie? Dar bărbat? Ce era permis unuia și interzis celuilalt — furia, plânsul, ambiția, tandrețea, cuvântul ultim într-o discuție? Ce s-a spus despre bunicile și bunicii mei, și ce s-a tăcut?

În lucrul sistemic, apar uneori imagini puternice despre felul în care masculinul și femininul circulă într-o familie: o mamă care a purtat singură o greutate, un tată care a fost absent sau idealizat, un bunic despre care nu se vorbește. Nu pot spune că o constelație arată „anima” sau „animusul” cuiva și nici că demonstrează ce s-a transmis între generații. Dar am văzut, de multe ori, cât de mult se poate schimba felul în care cineva își privește partenerul atunci când recunoaște, mai întâi, ce imagine a primit, de acasă, despre ce ar trebui să fie un bărbat sau o femeie.

Poate că nu moștenim anima sau animusul ca atare. Moștenim, mai degrabă, povești despre ce înseamnă să fii femeie sau bărbat. „Bărbații din familia noastră nu plâng.” „Femeile țin familia împreună.” „Bărbații pleacă.” „Femeile puternice rămân singure.” Fraze spuse rar cu voce tare, dar repetate de destine, de tăceri și de felul în care s-au așezat lucrurile de la o generație la alta. Ele nu sunt arhetipuri. Sunt imaginile concrete prin care o familie a dat formă masculinului și femininului — iar figurile noastre interioare se pot colora, cel puțin în parte, din ele.

Uneori, ceea ce proiectăm asupra celuilalt nu e doar o parte nelocuită din noi, ci și o așteptare moștenită. Iar a le deosebi pe cele două e deja o formă de libertate.

Ce nu vreau să spun

Merită spus limpede, ca să nu rămână o simplificare.

Nu orice îndrăgostire e „doar proiecție”, iar nu orice atracție intensă e o iluzie de demontat. Uneori, celălalt chiar este minunat. Uneori, recunoașterea pe care o simțim în primele minute se dovedește, în timp, întemeiată. Conceptul nu e un instrument de suspiciune față de iubire, ci o invitație de a vedea mai limpede ce aducem noi în ea.

Nu vreau să spun nici că bărbații au un „interior feminin” și femeile unul „masculin” în sensul în care spunea Jung, ca și cum calitățile umane ar avea gen. Empatia nu e feminină, iar claritatea nu e masculină. Sunt umane. Dacă le-am atribuit, istoric, unui sex sau altuia, ceea ce putem recupera acum nu e „partea opusă”, ci partea de care ne-am îndepărtat.

La fel de important: acestea nu sunt structuri dovedite ale creierului. Psihologia analitică lucrează cu imagini și interpretări, nu cu măsurători. Valoarea ei, pentru mine, nu stă în certitudine, ci în calitatea întrebărilor pe care le deschide.

Când proiecția se retrage

Dacă îndrăgostirea poartă, de multe ori, și o imagine a noastră, atunci momentul în care imaginea începe să cadă e ușor de citit ca un sfârșit. Ca o dezamăgire: nu era, de fapt, cine credeam. Uneori chiar asta este. Dar alteori, poate, abia de aici începe relația.

La început pot iubi, în tine, și ceea ce am pus eu peste tine. Mai târziu apare o întrebare mai grea: te pot vedea pe tine, după ce nu mai am nevoie să porți pentru mine ceea ce încă nu trăiesc în mine? Nu mai trebuie să fii Sofia, salvatorul, femeia perfectă sau bărbatul care „mă completează”. Poți deveni, pur și simplu, tu — un om separat, cu limitele și cu lumea ta. Dispariția idealizării nu e, întotdeauna, sfârșitul iubirii. Uneori e prima ei șansă de a-l întâlni pe celălalt ca persoană.

Iar ceea ce ne fascina nu dispare neapărat odată cu idealizarea. Uneori se mută. Libertatea lui, care mă atrăgea, devine o întrebare despre propria mea libertate. Forța ei, pe care o admiram, mă trimite spre forța pe care am lăsat-o nefolosită. Creativitatea cuiva îmi dă, într-o zi, permisiunea de a crea. Poate că asta înseamnă, fără jargon, ceea ce Jung numea integrare: nu că iubim mai puțin, ci că nu-i mai cerem celuilalt să trăiască, în locul nostru, o parte din viața noastră.

Înapoi în cameră

Să ne întoarcem, așadar, la omul care intră în cameră și despre care, în câteva minute, știm deja totul.

Poate că nu știm nimic. Poate că știm doar ce ne lipsește. Sau poate că am văzut, cu adevărat, ceva din el — și, în același timp, ceva din noi, care și-a găsit pentru o clipă un chip.

Jung credea că sarcina nu este să renunțăm la fascinație, ci să o urmăm până acolo unde ne întoarce spre noi înșine. Să ne putem uita la celălalt și să ne întrebăm, fără grabă și fără rușine: ce anume din ceea ce iubesc la tine încă nu am îndrăznit să trăiesc eu?