Obon – ritualul japonez care păstrează vie legătura dintre cei vii și cei plecați

Există locuri în lume unde oamenii merg la cimitir doar atunci când cineva moare. Și există locuri unde, în fiecare an, cei plecați sunt așteptați să se întoarcă acasă.

În Japonia, unul dintre cele mai iubite ritualuri ale verii este Obon, o sărbătoare dedicată strămoșilor, care are loc, în funcție de regiune, în jurul mijlocului lunii august.

Pentru câteva zile, granița dintre cei vii și cei plecați pare să devină mai subțire.

Familiile își curăță altarele din casă, aprind felinare, pregătesc ofrande cu fructe și flori, vizitează mormintele și petrec timp împreună, ca și cum cei care nu mai sunt ar continua, într-un fel, să facă parte din familie.

Originea ritualului se află în tradiția budistă.

Legenda vorbește despre discipolul lui Buddha, Maudgalyāyana (Mokuren în japoneză), care a dorit să-și ajute mama după moarte. Urmând sfatul lui Buddha, a făcut ofrande călugărilor, iar prin acest gest, spiritul mamei sale și-a găsit eliberarea. Bucuria întâlnirii a fost atât de mare, încât el a început să danseze.

Din această poveste s-a născut unul dintre cele mai cunoscute dansuri tradiționale japoneze, Bon Odori, dansat și astăzi în timpul festivalului.

Dar Obon este mai mult decât o comemorare religioasă.

Este un ritual al continuității.

În multe case se aprind mukaebi, focurile de întâmpinare, despre care se spune că îi călăuzesc pe strămoși spre casă. La finalul sărbătorii se aprind okuribi, focurile sau felinarele care îi însoțesc simbolic înapoi în lumea spiritelor.

În unele regiuni, oamenii lasă felinare luminoase să plutească pe râuri sau pe mare. Privite de la distanță, par doar lumini care se îndepărtează încet. Pentru cei care participă la ritual, ele sunt un ultim gest de însoțire.

Istoricul religiilor Helen Hardacre, care a studiat practicile religioase japoneze, observă că relația cu strămoșii nu este percepută ca o ruptură definitivă, ci ca o continuitate. Cei plecați rămân prezenți în memoria și în viața familiei, iar ritualurile anuale mențin această legătură vie.

La rândul său, antropologul Robert J. Smith, în studiile sale despre familia japoneză, arată că astfel de ceremonii nu au doar un rol spiritual. Ele întăresc legăturile dintre generații și îi aduc împreună pe membrii familiei care, poate, în restul anului sunt răspândiți în orașe diferite.

Privit din afară, Obon pare un festival. Există dansuri, felinare, muzică și străzi pline de oameni.

Dar în spatele acestor imagini se află o idee foarte veche. Că oamenii nu dispar complet atunci când mor.

Ei continuă să existe în poveștile pe care le spunem despre ei, în gesturile pe care le repetăm și în locul pe care îl păstrează în inimile noastre.

Poate tocmai de aceea acest ritual emoționează atât de mult și pe cei care nu aparțin culturii japoneze. Pentru că, indiferent unde trăim, aproape fiecare dintre noi și-ar dori să creadă că legăturile cele mai importante nu se încheie odată cu moartea.

Și că, din când în când, merită să aprindem o lumină. Nu pentru că cineva are nevoie de ea. Ci pentru că noi avem nevoie să ne amintim.

Trei întrebări pentru tine

Există o persoană dragă pe care o simți încă prezentă în felul în care trăiești sau iei decizii?

Ai un gest sau un ritual prin care îți amintești, din când în când, de cei care nu mai sunt?

Dacă ai aprinde astăzi o lumină pentru cineva din trecutul tău, cui i-ar fi dedicată?

---

Ritualuri – Dinspre trup spre suflet