Interocepția

Sau cum ne vorbește corpul din interior, cu mult înainte să avem cuvinte pentru ce simțim

Din seria „Mintea noastră de zi cu zi”

E trecut de ora două. Citești un e-mail de la un coleg și simți cum ți se urcă iritarea în piept. Tonul ți se pare tăios, formularea — aproape jignitoare. Începi deja să compui răspunsul în minte.

Apoi mănânci ceva. Te întorci după douăzeci de minute, recitești același e-mail și nu mai găsești în el nimic din ce te deranjase. E un mesaj obișnuit, scris în grabă, de un om ocupat.

E-mailul nu s-a schimbat. S-a schimbat ceva în tine — și nu în gândurile tale.

Simțul despre care nu vorbim

Am crescut cu ideea că avem cinci simțuri. Văz, auz, miros, gust, pipăit — toate îndreptate spre lumea din afară. Lista e utilă, dar e o clasificare populară, nu una completă: fiziologia descrie mult mai multe forme de percepție, de la echilibru la durere și temperatură. Iar printre ele există un simț care lucrează în permanență în cealaltă direcție, spre interior: cel prin care știm că ne e foame, că inima bate mai repede, că avem nevoie de aer, că stomacul s-a strâns.

Se numește interocepție. Termenul vine de la Charles Sherrington, fiziolog britanic, care la începutul secolului XX a împărțit receptorii corpului în trei familii: cei care primesc informații din afară (exteroceptori), cei care ne spun unde se află corpul în spațiu (proprioceptori) și cei care raportează ce se petrece în organe (interoceptori).

Timp de decenii, interocepția a fost un subiect pentru fiziologi: cum reglează corpul respirația, tensiunea, digestia. Abia la începutul anilor 2000 a devenit cu adevărat un subiect pentru psihologie. Neuroanatomistul A.D. (Bud) Craig a publicat în 2002, în Nature Reviews Neuroscience, un articol cu un titlu care sună aproape ca o întrebare de terapeut: How do you feel? Interoception: the sense of the physiological condition of the body. Craig propunea ca interocepția să fie înțeleasă mai larg — nu doar ca semnale din viscere, ci ca simțul general al stării corpului — și descria un traseu prin care aceste semnale ajung într-o regiune a creierului numită insulă, pe care a legat-o ulterior de felul în care devenim conștienți de noi înșine acum.

Am mai atins acest concept în seria „Anatomia vieții emoționale”, în articolul Simțim ceea ce credem că simțim, unde interocepția apărea ca „harta vie” a corpului din care se construiește experiența emoțională. Aici aș vrea să mă opresc asupra ei pentru ea însăși — pentru că e, poate, cel mai cotidian dintre simțuri și cel mai puțin observat.

De la William James la bătăile inimii numărate

Ideea că emoția începe în corp e mai veche decât cuvântul. În 1884, William James scria, într-un eseu intitulat What Is an Emotion?, una dintre cele mai citate idei din istoria psihologiei: nu plângem pentru că suntem triști, ci ne simțim triști pentru că plângem; nu tremurăm pentru că ne e frică, ci ne e frică pentru că tremurăm. Era o formulare deliberat provocatoare și a fost contestată aproape imediat. Dar a pus o întrebare care n-a mai dispărut: cât din ceea ce numim emoție este, de fapt, percepția unei schimbări din corp?

Ca să poată fi studiată, interocepția trebuia măsurată. Iar cel mai la îndemână semnal intern era bătaia inimii. În 1981, psihologul german Rainer Schandry a propus o sarcină devenită clasică: stai liniștit, fără să-ți atingi pulsul, și numeri bătăile inimii pe care le simți într-un interval scurt. Între timp, un aparat le înregistrează pe cele reale. Diferența dintre cele două cifre devine o măsură a cât de precis îți „auzi” inima.

Oamenii diferă enorm. Unii numără aproape exact. Alții nu simt aproape nimic. Iar cercetările care au urmat au legat această diferență de lucruri foarte variate: intensitatea cu care trăim emoțiile, deciziile intuitive, chiar și reușita în meserii riscante. Un studiu publicat în 2016 în Scientific Reports de Narayanan Kandasamy, John Coates și colegii lor a găsit că traderii de pe o platformă de tranzacționare din Londra care își percepeau mai precis bătăile inimii aveau, în medie, câștiguri mai mari și rezistau mai mult în meserie.

Povestea e seducătoare: cine își simte mai bine corpul ar decide mai bine. „Ascultă-ți corpul” pare să primească, astfel, o confirmare științifică.

Unde se vede interocepția în viața de zi cu zi

Nu ai nevoie de un electrocardiograf ca să o recunoști.

O găsești în momentul în care îți dai seama, la jumătatea unei conversații tensionate, că îți ții respirația. În umerii urcați spre urechi fără să știi de când. În „nodul din stomac” dinaintea unei discuții dificile, pe care l-ai simțit înainte de a ști că îți e teamă. În oboseala care se dovedește a fi sete. În neliniștea care se dovedește a fi a treia cafea.

Dar interocepția nu ne anunță doar când ceva lipsește sau doare. E prezentă și în senzația de sațietate după o masă bună, în căldura care se întinde prin corp când ne relaxăm, în felul în care simțim că ne este bine fără să avem nevoie să explicăm de ce. Corpul nu este doar un sistem de alarmă. Este și unul dintre locurile în care recunoaștem confortul și plăcerea.

O găsești și în scena de la început. Engleza are chiar un cuvânt pentru ea: hangry — din hungry și angry. Într-un studiu publicat în 2019 în revista Emotion, Jennifer MacCormack și Kristen Lindquist au arătat că foamea colorează mai negativ judecățile despre lucruri ambigue, mai ales într-un context deja neplăcut. Iar într-un experiment de laborator, participanții flămânzi au raportat mai multe emoții negative și l-au judecat mai aspru pe cercetător doar atunci când nu fuseseră îndemnați, înainte, să fie atenți la propriile emoții. Foamea nu devine automat furie. Poate contribui la iritare, mai ales atunci când nu îi recunoaștem influența — și o atribuim e-mailului.

Mi se întâmplă des, în lucrul cu corpul și în constelații, să observ cât de repede apare un semnal fizic și cât de încet vine înțelesul lui. Un piept care se strânge, o căldură în palme, o greutate în stomac. Mult timp am tratat aceste semnale ca pe niște mesaje deja scrise, pe care trebuie doar să le citesc. Cu timpul, am învățat că seamănă mai degrabă cu niște litere care încă nu formează un cuvânt. Senzația e reală, ca experiență — și e un punct de plecare pentru explorare, nu o confirmare. Corpul semnalează ceea ce se întâmplă în el. Dar asta nu înseamnă că îmi spune și de ce se întâmplă.

Corpul semnalează, mintea traduce

Distanța aceasta dintre semnal și înțeles este, de fapt, miezul cercetării actuale despre interocepție.

O parte importantă a neuroștiinței de astăzi descrie creierul nu ca pe un receptor pasiv, ci ca pe un organ care face în permanență predicții — inclusiv despre ce se petrece în propriul corp. Anil Seth, într-un articol din 2013 din Trends in Cognitive Sciences, și Lisa Feldman Barrett, împreună cu W. Kyle Simmons, în 2015, în Nature Reviews Neuroscience, au propus, fiecare cu accentele lui, că ceea ce percepem din interior este în mare măsură o ipoteză a creierului despre starea corpului, corectată continuu de semnalele care urcă spre el. Despre Barrett și ideea emoțiilor construite am scris mai pe larg în Emoțiile au o istorie.

Nu înseamnă că orice emoție se explică exclusiv prin acest mecanism — modelele predictive sunt ele însele încă discutate și rafinate. Dar o consecință practică e simplă și importantă: aceeași inimă care bate repede poate deveni frică, entuziasm, atracție, efect al cafelei sau al scărilor urcate în grabă — în funcție de context și de ce se așteaptă creierul să găsească. Corpul oferă materia primă. Sensul se construiește.

Am învățat să nu cred ce simt

Iar traducerea aceasta nu o învățăm singuri.

Un copil spune „mi-e frig” și aude „nu ți-e frig”. Spune că s-a săturat și i se răspunde „mai mănâncă puțin”. Spune că îl doare burta înainte de școală și aude „n-ai nimic, nu mai inventa”. Nu fiecare asemenea răspuns lasă urme — majoritatea sunt grabă, oboseală sau grijă exprimată stângaci. Dar învățăm să ne înțelegem corpul și prin felul în care ceilalți răspund la ceea ce simțim. Copilul care spune „mi-e foame” sau „mă doare” începe să pună cuvinte peste senzații, iar răspunsurile pe care le primește îi arată dacă acele cuvinte sunt luate în serios.

Când senzațiile sunt invalidate în mod repetat, persoana nu își pierde interocepția. Dar relația dintre senzație, interpretare și încrederea în sine poate deveni mai complicată: semnalul e acolo, doar că nu mai e crezut. Nu e un mecanism demonstrat universal, ci mai degrabă o perspectivă care merită explorată — una despre care am scris, din alt unghi, și în Cum învățăm să simțim și în Așa era pe vremea aceea.

Uneori, a învăța să ne ascultăm corpul înseamnă și a redescoperi dreptul de a lua în serios ceea ce simțim — fără a presupune că prima explicație este neapărat cea corectă.

Unde povestea e mai fragilă decât pare

Aici lucrurile se complică, și merită spus deschis.

Mai întâi, sarcina numărării bătăilor inimii — pe care se sprijină o mare parte din rezultatele celebre — s-a dovedit mai fragilă decât părea. Mai multe echipe, printre care cea a lui Olivier Desmedt, Olivier Luminet și Olivier Corneille, au arătat în 2018 că scorurile depind în bună măsură de cât de bine estimează oamenii ritmul cardiac, de ce știu despre puls și de cât de prudenți sunt în a număra doar ce simt cu adevărat. O parte din ce se măsura ca „simț al inimii” era, de fapt, deducție. Asta nu anulează interocepția. Dar face ca multe dintre corelațiile spectaculoase — inclusiv cea despre traderi, obținută pe un eșantion foarte mic — să fie citite cu prudență.

Apoi, a crede că îți simți bine corpul și a-l simți precis nu sunt același lucru. În 2015, Sarah Garfinkel, Anil Seth, Hugo Critchley și colegii lor au propus, într-un articol din Biological Psychology, o distincție între trei dimensiuni: precizia măsurată obiectiv, convingerea subiectivă despre propria sensibilitate și măsura în care cele două se potrivesc. La mulți oameni, ele nu coincid. Cineva poate trăi corpul foarte intens și totuși să-l citească imprecis.

Un rezultat care m-a pus pe gânduri vine dintr-un studiu din 2008, condus de Sahib Khalsa și publicat în Psychophysiology. Meditatori cu experiență îndelungată, din tradiții tibetane și Kundalini, au fost comparați cu persoane fără practică meditativă. Meditatorii au raportat o conștiință corporală mai bună. La sarcina de detectare a bătăilor inimii, însă, nu s-au descurcat mai bine. Practica schimbase relația cu corpul — nu neapărat precizia cu care era citit un anumit semnal. (Alte studii, pe alte practici și alte semnale, au găsit rezultate diferite; tabloul rămâne amestecat.)

Când atenția la corp nu ajută

Poate cel mai important: mai multă atenție la corp nu înseamnă automat mai mult bine. Modelul cognitiv al atacului de panică, propus de David M. Clark în 1986, descrie exact cercul invers: o inimă care bate puțin mai repede, observată cu frică și interpretată catastrofal, produce mai multă frică, iar frica face inima să bată și mai repede. Martin Paulus și Murray Stein au descris, în 2006, anxietatea în termenii unor predicții interoceptive amplificate. Corpul poate produce, așadar, și alarme disproporționate: semnale reale, dar mai puternice decât situația care le-a declanșat. Atenția la corp poate fi un sprijin. Poate fi și o formă de hipervigilență. Poate fi, pentru aceeași persoană, și una, și cealaltă, în momente diferite.

Există și momente în care întoarcerea atenției spre interior nu ne aduce mai aproape de liniște, ci de neliniște. Pentru cineva care a învățat să asocieze anumite senzații cu pericolul — o inimă care bate mai tare, o presiune în piept, un stomac care se strânge —, simpla invitație „simte ce se întâmplă în tine” poate fi prea mult. Văd asta uneori și în lucrul somatic, și în constelații. Primul pas nu e întotdeauna să coborâm mai adânc în corp, ci să găsim suficientă siguranță în prezent ca să putem observa ce se întâmplă acolo: să privim în jur, să simțim sprijinul scaunului, să ne orientăm întâi spre ce vedem și auzim. A simți corpul și a putea rămâne cu ceea ce simți nu sunt același lucru.

Nu toți simțim la fel

Există și persoane care percep senzațiile corpului, uneori chiar intens, dar cărora le este dificil să identifice și să pună în cuvinte emoțiile asociate. Această dificultate poate face parte din ceea ce psihiatrul Peter Sifneos a numit, în anii ’70, alexitimie — literal, „fără cuvinte pentru emoții”. Alexitimia a fost legată de mai mulți cercetători de dificultăți interoceptive. Rebecca Brewer, Richard Cook și Geoffrey Bird au mers, în 2016, până la a propune ideea unui deficit interoceptiv general. E o ipoteză discutată, nu o concluzie.

Mai larg, interocepția nu funcționează identic pentru toți. Cercetarea actuală studiază diferențele interoceptive în autism, ADHD, tulburări alimentare și numeroase alte condiții — iar ce reiese tot mai des este că ele nu se pot reduce la o scară simplă, de la „simte puțin” la „simte mult”. Aceeași persoană poate percepe foarte intens unele semnale și foarte vag altele.

Ce mai putem spune astăzi

Rămâne, după toate acestea, ceva mai modest decât sloganul „corpul știe tot” — dar poate mai util.

Corpul trimite permanent semnale, și ele contează: pentru reglare, pentru emoție, pentru felul în care ne orientăm în decizii. Dar semnalul nu vine cu interpretarea atașată. Între ce simțim și ce înțelegem se așază contextul, istoria noastră, cuvintele pe care le avem la îndemână și starea în care ne aflăm.

Cercetătorii care lucrează cu chestionarul MAIA, dezvoltat de Wolf Mehling și colegii lui în 2012, sugerează că nu contează doar cât de mult simțim, ci și cum stăm cu ceea ce simțim: dacă putem observa o senzație fără să ne alarmăm imediat, dacă o putem folosi ca pe o informație, dacă putem trăi corpul ca pe un loc relativ sigur. Chestionarul măsoară, de altfel, separat capacitatea de a observa senzațiile și tendința de a ne îngrijora din cauza lor. Una nu o implică pe cealaltă: poți observa o tensiune în piept și s-o lași să fie doar atât — o tensiune —, sau poți observa aceeași tensiune și începe imediat să construiești o poveste despre ce ar putea însemna. Calitatea relației, nu doar intensitatea semnalului.

Aici se leagă și alte texte de pe blog. În Cum vedem cu ochii închiși am scris că senzațiile din corp pot fi reale fără ca explicația pe care le-o dăm să fie corectă. În Contagiunea emoțională, că putem prelua, prin corp, stări care nu pornesc din noi. Iar în Corpul care își amintește, că unele reacții vin din experiențe pe care corpul le-a învățat cu mult înainte de cuvinte. Interocepția e terenul comun al tuturor acestor experiențe — simțul prin care vestea ajunge la noi înainte să știm de unde vine.

Data viitoare când ceva „nu e în regulă”

Nu e nevoie să transformi interocepția într-o supraveghere permanentă a corpului. Nimeni nu are nevoie să-și numere bătăile inimii de zece ori pe zi.

Poate e suficient ca, data viitoare când o stare te cuprinde brusc — o iritare, o neliniște, o tristețe fără motiv clar —, să te întrebi, înainte de orice concluzie: ce simte corpul meu chiar acum? Și abia apoi: ce cred eu că înseamnă asta?

Uneori răspunsul va fi că ți-e foame. Alteori, că ceva important se mișcă în tine și are nevoie de timp ca să capete cuvinte. Diferența dintre cele două nu se vede întotdeauna din prima clipă.

E-mailul colegului a rămas același. Doar traducerea s-a schimbat.

Poate că întrebarea nu e dacă îți asculți corpul. Poate că e cât de grăbit ești să răspunzi în locul lui.

---

Dacă simți că vrei să explorezi mai departe ce se întâmplă în viața ta emoțională, există un spațiu pentru asta.